Chemarea la Jihadul total: „Să-i ucideţi în ţările lor, să-i decapitaţi în propriile lor case, băgaţi cuţitul în ei pe stradă unde se plimbă crezându-se protejaţi...“

  Se intră în faza războiului total. Statul Islamic îl pregăteşte cu grijă, pe mai multe planuri, folosind o logistică impresionantă şi anunţând nu numai o intensificare a operaţiunilor militare în teren ci, acum, confirmând pregătirea lansării unor acţiuni adânc în teritoriul inamic.  Adică, în primul rând, împotriva „Cruciaţilor“, cetăţenii unei Europe văzute ca vinovatul istoric şi aliatul de azi al Americii, „Marele Satan“ Mesajele asupra iminenţei organizării de atentate se multiplică, odată cu chemarea la Jihad adresată „fraţilor care sunt acasă“, luptători întorşi de pe fronturile războiului din Siria, Irak sau din ţările africane la familiile lor din Europa dar şi tinerii de origine islamică sau convertiţi la islamul radical care sunt nerăbdători să aprindă „focul luptei sfinte“. Acum câteva zile, din surse confidenţiale, dar foarte bine şi profesionist informate, am primit un dosar privind intensificare fără precedent a acţiunilor de propagandă duse de Statul Islamic şi care demonstrează „o continuare a logicii precedente a confruntării totale, dar, de data asta, având în plus semnalele unei organizări a serviciilor de informaţii ale Statului Islamic, concentrate asupra pregătirii unor acţiuni iminente de infiltrare de mari dimensiuni în ţările europene“. Ca probă, pentru început, acest text care a fost difuzat pe toate reţelele islamiste şi destinat agenţilor care se pregătesc pentru infiltrare, un ghid de supravieţuire, comportament şi acţiune scris de un profesionist şi care deja este considerat ca document de bază de către site-urile islamiste de propagandă. Nu cred că aţi avut ocazia să accesaţi direct un asemenea text, iată fundamentul său politic, discursul de ură care influenţează acum şi radicalizează un număr neliniştitor de mare de tineri adepţi din ţările europene:

  „Un adevărat război se pregăteşte în inima Europei. Mulţi musulmani fac eforturi să arate lumii că suntem cetăţeni paşnici, cheltuind mii de Euro în campanii de tipul DA’WAH (Invitaţie în lumea Islamului) pentru a arăta cât de buni suntem în societate, dar am eşuat complet. Liderii necredincioşi mint mereu în mass-media şi spun că musulmanii sunt cu toţii nişte terorişti, în timp ce noi negăm asta şi vrem să fim cetăţeni paşnici. Dar ne-au pus cu spatele la zid şi ne-au silit să ne radicalizăm şi asta va fi cauza înfrângerii lor şi a cuceririi Romei. Proprietarii mass-media au ca fortăreaţă Europa şi lumea occidentală de peste 1.000 de ani şi nu vor ca Islamul să se ridice în mijlocul acestei fortăreţe. Vor să-şi păstreze autoritatea, viaţa în adulter, vin şi bani şi nu vor s-o piardă. Din cauza asta au organizat o campanie în valoare de miliarde de dolari pentru a opri Statul Islamic în orientul Mijlociu şi alta, tot de miliarde de dolari, pentru a opri avansarea Islamului în lumea Occidentală.... Dacă Islamul se va ridica în Occident, vor pierde totul. Este, pentru ambele părţi, o chestiune de viaţă şi de moarte deoarece va supravieţui doar învingătorul. Mohamed (pacea să fie cu el), ultimul Profet al lui Allah, ne-a promis victoria finală şi că vom cuceri Roma, capitala Europei, doar însă după ce vom cuceri Persia (Iranul).  Ca Musulmani, trebuie să fim gata pentru ce ne aşteaptă. Propaganda media este primul mijloc pentru a justifica ceea ce se va petrece mai târziu...Ca musulmani liberi...am fost învăţaţi să ne luptăm fizic pentru a ne apăra pe noi şi religia noastră, oriunde ne-am afla în lume. Dacă nu sunteţi de acord cu Rezistenţa Armată şi sunteţi un pacifist, atunci aminteşte-ţi că vei ajunge la închisoare pentru religia ta şi întreabă-te dacă acolo vei mai fi în stare să ţi-o păstrezi.  Cei care pornesc la ofensivă mai devreme vor învăţa să ştie cum să reacţioneze în diferite situaţii şi vor primi martiriul în locul unei sentinţe de închisoare pe termen lung.  Cartea acesta este un ghid pentru musulmanii care trăiesc în majoritate în ţări non-musulmane sau în care conducătorii sunt duri faţă de drept-credincioşi“. Tinerii sunt învăţaţi că trebuie „să-şi ascundă identitatea musulmană astfel încât să nu pară niciodată diferit sau radicalizat“, să practice schimbări succesive de identitate şi să-şi modifice înfăţişarea fizică, inclusiv tonul şi intensitatea vocii, a accentului sau a hainelor, înlocuind pe cele tradiţionale cu cele europene, mai ales la trecerea punctelor de control din aeroporturi. Lecţia evident interesantă e că nu există nici un fel de oprelişte în a fura, jefui, ataca şi ucide pentru obţinerea banilor necesari, deoarece codul onoarei se aplică doar fraţilor musulmani, nu necredincioşilor sau chiar musulmanilor trădători ai cauzei. Un capitol este destinat modului în care trebuie accesat Internetul, amintindu-se folosirea recomandată a „motoarelor de anonimizare“ cum este TOR, dar şi regulile de bază privind durata comunicaţiilor şi, din nou, anonimizarea acestora prin folosirea unor adrese false sau a unui sistem de IP-urii turnante. Sunt indicate „armele primitive“ (desemnarea folosită pentru a indica cele care se pot achiziţiona imediat pe piaţa liberă, fără restricţii şi, mai ales, fără să fie necesar prezentarea unui act de identitate): arcuri şi săgeţi artizanale, prăştii de mare eficienţă (se pot achiziţiona pe E-Bay), cocktailuri Molotov, arme cu aer comprimat sau arme cu bile metalice sau cu bile cu gaz de tip auto-apărare. Dar nu numai atât, căci se povesteşte (pe baza unui exemplu real petrecut la Bruxelles) cum poate fi achiziţionat armament modern de tipul pistoale sau puşti de asalt cu muniţia necesară. În plus, sunt prezentate tipurile de instalaţii explozibile de bază care pot fi realizate acasă, cu componente achiziţionabile de pe orice piaţă liberă: cocktailuri Molotov, bombe cu cuie, bombe de tip canistre de gaz, bombe pentru maşini, bombe controlate la distanţă sau bombe activate într-un mini cuptor cu microunde. Cu indicaţii de construcţie şi folosire. Se face o prezentare destul de amănunţită a „tehnicilor de supravieţuire“ şi a necesarului medical pentru prim-ajutor, se indică chiar adresa de pe care poate fi descărcat documentul complet elaborat de SAS în acest scop.

Citeste mai mult: adev.ro/nt4agh

Muzica demonică, agentul sub acoperire infiltrat în Biserică

nedandnicholeandboys.wordpress.com

Ca reacţie la una dintre emisiunile difuzate la radio Unison o ascultătoare mi-a scris următoarele cuvinte:

     „Martorii lui Iehova sunt un pericol insignifiant pentru mărturia Evangheliei. Adevăratul pericol lucrează ca aluatul în toate adunările baptiste şi penticostale, deopotrivă. A pomeni Numele sfânt al Domnului Isus într-un asemenea duh este blasfemie. Recent a fost în oraşul nostru într-un turneu de evanghelizare cineva din Arad cu trupa de laudă şi închinare (!). Bisericile baptiste şi una penticostală au umplut cea mai mare sală de spectacole din oraş. S-a făcut pledoarie Bibliei! Se laudă că se întorc tineri. Întrebarea este: care este dumnezeul la care se întorc?” Şi ca să-mi confirme în legătură cu ceea ce s-a întâmplat acolo mi-a dat şi un link în care am putut viziona o înregistrare cu o astfel de manifestare. Ceea ce am văzut nu îmi era necunoscut şi a trebuit să îi dau dreptate.

     Nu de puţine ori am spus că unul dintre cele mai mari rele care lucrează azi în biserici este muzica. Ceea ce nu au reuşit să facă comuniştii, cu toată presiunea şi determinarea lor, o reuşeşte astăzi muzica lumii care s-a infiltrat în biserică, îmbrăcată în haina sfinţeniei.

     În anul 2011 am scris un editorial care a avut ca punct de pornire tot o scrisoare a unei ascultătoare a postului de radio Unison, ascultătoare care atunci studia muzica la Geneva. La unul dintre cursurile la care a luat parte profesorul le-a citat din Platon şi Socrate. Platon a spus: „Cântecele noastre sunt legile nostre” iar Socrate a afirmat: „Modurile muzicii nu s-au schimbat niciodată fără schimbarea legilor constituţionale”. Profesorul spunea că nu putem studia omul fără să-i studiem muzica, sau, ca să schimbăm legile constituţionale ale unui om sau popor trebuie să-i schimbăm şi muzica. Ideea din cursul respectiv era că există în istorie o influenţare a societăţii prin muzică. Dacă vrem să schimbăm legile trebuie să schimbăm muzica. În lucrarea lui Platon, „Statul”, sunt descrise în detaliu care moduri anume din muzică sunt recomandate la statul ideal şi care nu.

     Despre puterea muzicii s-a vorbit mult şi, într-un fel sau altul, am simţit-o toţi, mai mult sau mai puţin. Pentru că tot i-am citat pe clasicii din antichitate să ne ducem în urmă la mitologia greacă şi să amintim acea poveste despre Ulise şi tovarăşii lui, pe când se întorceau spre casă de la epuizantul război troian. Ulise fusese avertizat de către vrăjitoarea Circe că urmau să treacă cu corabia pe lângă o insulă locuită de sirene. Problema era că aceste sirene cântau atât de frumos încât nimeni nu putea rezista cântecului lor. Dar scopul acestui cântec nu era ca ei să aibă o călătorie plăcută cât de a fi atraşi spre stânci, corăbiile urmând a fi distruse iar ei omorâţi. Mulţimea oaselor de pe ţărm erau mărturie despre cruzimea sirenelor. Soluţia găsită de Ulise a fost ca tovarăşilor lui să le pună în urechi dopuri de ceară iar pe el, care totuşi dorea să asculte cântecul sirenelor, să îl lege de catarg, cu interdicţia ca să îl dezlege, oricât de mult i-ar ruga. La auzul cântecului sirenelor Ulise se zbate în agonie, cerând să fie eliberat. Tovarăşii lui însă nu îl ascultă şi, în felul acesta, reuşesc să scape.

     Chiar dacă acest episod care face parte din epopeea Iliada, atribuită lui Homer, este doar o poveste, putem învăţa multe din el. Dar am mai auzit o poveste, care s-ar putea să fie şi adevărată, nu ştiu. Se spune că s-ar fi întâmplat în oraşul german Hameln, prin luna iunie a anului 1284. Povestea spune că locuitorii acestui oraş se trezesc invadaţi de şobolani şi nu au nici o altă soluţie de a scăpa de nenorocire decât să apeleze la un flautist ciudat care le-a promis că îi poate scăpa de pacoste. Se înţelege cu reprezentanţii oraşului să îi scape de şobolani contra sumei de 1000 de guldeni, o sumă considerabilă. La sunetele vrăjite ale flautistului şobolanii părăsesc târgul şi se îneacă în râu. Odată scăpaţi de şobolani oamenii nu mai vor să plătească suma întreagă şi-l alungă pe flautist. Se spune că pe data de 27 iunie, pe când oamenii erau la biserică, sunetele vrăjite ale flautistului s-au auzit din nou pe străzile orăşelului, de data aceasta copiii având aceeaşi soartă ca şi şobolanii.

     Aşa cum am spus, nu ştiu dacă această poveste este adevărată dar adevărat este că astăzi tinerii şi copii credincioşilor sunt vrăjiţi şi atraşi de sunetele fermecate ale muzicii aşa zis creştine şi duşi spre prăpăstiile iadului, fără ca cineva să mai caute să-i oprească. Nu doar că nu mai caută să-i oprească nimeni dar sunt conduşi spre iad şi pierzare de însăşi liderii lor. Tot în urmă cu ceva ani, nu mulţi, o cunoştinţă care a venit din Cluj Napoca şi s-a mutat în Zalău mi-a relatat ce se întâmplă într-o biserică din Cluj, printre cele mai mari din oraş şi din care el a făcut parte. Ca să înţeleg mai bine mi-a dat spre vizionare şi un film făcut chiar de către biserica respectivă. Ce am văzut m-a îngrozit de-a dreptul. Liderii bisericii prezentau copiilor şi tinerilor din biserică chiar muzica lumii, făcând o comparaţie între aceasta şi muzica din biserici, mărturisind că muzica din biserici care se inspiră din muzica satanistă a lumii este de dorit şi acceptat! Liderii de copii şi tineret ai bisericii nu aveau nici o problemă să declare în văzul tuturor că ei ascultă muzică rock satanistă, de exemplu formaţia AC/DC. Ca rezultat (doar unul dintre ele) din acea biserică au ieşit vreo cinci, poate chiar mai multe, formaţii de muzică rock „creştină”. Şi acest lucru nu era şi nu este nici o problemă pentru liderii acelei biserici. Spuneam atunci că dacă aş avea un copil şi nu ar fi decât acea biserică în oraş nu l-aş lăsa să meargă acolo cu riscul să nu vadă niciodată o biserică. Nu i-ar face bine dar i-ar face mult rău. Este de-a dreptul tragic că tinerii se nenorocesc în ceea ce mulţi numesc casa Domnului, dar care nu este decât o peşteră de tâlhari, un loc de distracţie. Pentru că în aşa ceva s-au transformat multe adunări în ultimii ani. Muzica este cea care realizează această nouă configurare, care modelează copiii şi tinerii din adunări. Ceea ce nu au putut face persecutorii două mii de ani face în aceste zile muzica nesfântă adusă în biserici.

     Se vorbeşte mult prin astfel de adunări despre trezire, despre faptul că o generaţie se ridică pentru Hristos, ca să cucerească România şi stările de entuziasm care vin din firea pământească aţâţată până la maxim chiar de ritmuri vodoo, sunt etichetate ca venind de la Duhul Sfânt. Duhul Sfânt a ajuns să fie batjocorit şi blasfemiat atribuindu-se lucrări pe care nu le face! Oare nu este hulă împotriva Lui să spui că El face ceea ce nu face, lucrări pe care şi numai oameni cu mintea la cap nu le primesc, pentru că se vede clar că nu Dumnezeu este la originea lor?

     Muzica a preluat controlul în biserici. Mulţi s-au bucurat de aceasta dar în contextul a ceea ce am spus vă daţi seama cât este de grav acest lucru? Nu ne mai imaginăm o biserică fără trupă de laudă şi închinare (ce formulă fără nici un suport biblic, împrumutată din muzica rock). Şi cine să fie la conducere dacă nu tinerii care mai înainte de orice ar avea nevoie de pocăinţă? Atmosfera din ceea ce unii numesc biserică sau la concertele care poartă nume creştine rivalizează cu sălile de discotecă, atât prin comportament cât şi prin ţinută. Fetele îmbrăcate provocator (dar şi femei care ar putea fi bunicuţe) se zbenguie şi se bat provocator cu palmele peste şolduri şi fese şi se leagănă lasciv.

     S-a mers până acolo încât adevărata muzică duhovnicească este ridiculizată şi aruncată cu dispreţ la coşul de gunoi. Textele sacre, scrise de oameni ai lui Dumnezeu care au suferit pentru El, sunt date la o parte pentru cuvinte care nu spun nimic şi care au singura calitate că, repetate la nesfârşit, duc la o stare de transă, la fel cum întâlneşti la păgâni. Am trăit astfel de stări pe când nu eram credincios şi eram un fan al muzicii rock sataniste. Şi acum văd aceleaşi efecte dar în dreptul celor ce spun că Îl laudă pe Dumnezeu şi că I se închină Lui.

     Pe fondul acesta al hipnozei care se realizează prin muzică vin foarte uşor învăţăturile stricate, ereziile strecurate pe furiş şi de care lumea religioasă este plină. Cine să mai poată face diferenţa când este drogat, sedat, manipulat emoţional? Dar pe cine mai interesează adevărul atât timp cât singura procupare este pentru emoţii şi stări de extaz religios? Liderii deja afirmă pe faţă că doctrina nu mai este importantă atât timp cât ajungi la experienţe ieşite din comun. Singurul lucru care contează pentru aceştia este cum să se simtă bine. Nu are importanţă ce fel de muzică se cântă, ce ritmuri se folosesc ci doar ce efect au asupra omului. O stare de păgânism botezat cu nume creştin.

     Vorbeam despre muzica sirenelor şi despre flautistul cu flautul lui fermecat. Şi, aşa cum se întreba cineva odată, ne putem întreba şi noi cum sună, cum ar trebui să sune muzica vrăjită a celui rău? Să sune ea respingător, oribil? Cu siguranţă nu toată. Va fi şi din aceasta, dar nu toată. Muzica celui rău va suna frumos. Dar nu tot ce este frumos este şi adevăr. Acel cineva mai spunea că adevărul şi frumosul sunt independente unul faţă de altul şi sunt separabile dar noi trebuie să le căutăm împreună şi înainte de frumos trebuie căutat adevărul. Satan poate fi frumos, adică să ia chip de înger de lumină, dar nu este şi nu va fi niciodată în adevăr. Un scriitor antic, Athenaidos, spunea că „scopul muzicii nu e plăcerea ci slujirea virtuţii” iar marele compozitor Bach afirma: „Muzica este spre slava lui Dumnezeu şi spre desfătarea oamenilor”. Problema este că muzica nu mai este spre slava lui Dumnezeu ci numai spre desfătarea oamenilor. Să fie aşa în lumea neregenerată, înţelegem. Dar să fie la fel şi în biserică? Acesta este un lucru greu de crezut dar care se întâmplă azi sub ochii noştri.

     Dacă ne uităm în istorie putem observa cu uşurinţă importanţa muzicii şi felul în care Dumnezeu a dat muzica Lui în lucrările de trezire. Să ne aducem aminte de trezirea de care Dumnezeu a făcut parte Angliei, în timpul marelui om al credinţei, John Wesley (1703-1791), liderul mişcării metodiste. Alături de el a stat în această lucrare şi a avut un rol deosebit, fratele său de trup, Charles Wesley, după cum spunea Tozer, cel mai mare compozitor de imnuri creştine după David cel inspirat. O altă lucrare asemănătoare, chiar dacă nu la acelaşi nivel, a avut loc şi în România prin Oastea Domnului, mişcare care a început în anul 1923, prin preotul Iosif Trifa. Dumnezeu a aşezat alături de el doi titani ai credinţei din România, mari compozitori de imnuri creştine: Traian Dorz şi Nicolae Moldoveanu. Muzica şi versurile lor au inspirat toată acea generaţie de creştini, au unit, au dat impuls şi curaj mişcării şi, într-o anumită măsură, o mai fac şi astăzi. Muzica lor a produs o generaţie de oameni dăruiţi, dedicaţi, martiri pentru Hristos. Ceea ce nu au putut face liderii religioşi a făcut muzica acestor doi oameni ai lui Dumnezeu. Prin muzica lor s-au putut uni baptişti, penticostali, ortodocşi, creştini după Evanghelie. Efectul a fost o generaţie de sfinţi.

     Toate acestea le ştie şi cel rău. Şi el a ştiut cum să lucreze şi să denigreze adevărata muzică sfântă şi să o ridiculizeze, tocmai pentru că îi ştia puterea. Şi a adus alta în locul ei ca să facă unitate. Şi niciodată nu a fost aşa o unitate ca azi, mai ales printre tineri. Muzica stricată a lumii, muzica rock în special, cu puterea ei extraordinară de a atrage, a fost adaptată şi ajustată în aşa fel încât să pară duhovnicească. Textele au fost puse cu furca, la întâmplare, nişte cuvinte care să amintească despre Dumnezeu, şi i-au zis muzică creştină. Au fost destui aaroni care să ia una de la unul, alta de la altul, să le arunce în focul patimilor fireşti şi din toate acestea să facă un viţel înaintea căruia toţi au căzut cu feţele la pământ spunând: „Acesta este dumnezeul nostru!” Şi petrecerea este în toi: în sfîrşit unitate la nivel mondial! Nici nu mai contează ce cred unii s-au alţii, diferenţele doctrinare (pe cine mai interesează aşa ceva?), tot ce contează este starea de extaz şi bucurie. Ameţiţi de cântecul dulce al sirenelor nimeni nu mai are timp să gândească. Un lider al acestei mişcări din România şi spunea într-un concert de acest fel că el îi apreciază pe tinerii implicaţi în această mişcare că ei nu gândesc, şi vedea aceasta ca un lucru bun. A nu gândi este necesar pentru a fi dus în rătăcire. Şi pe fondul acesta învăţăturile care sucesc Scripturile vin pe furiş, în urmă, strecurându-se ca şarpele, pe terenul confuziei şi derutei spirituale. A ţipa în gura mare „Isus este Domnul” nu are nici o valoare dacă nu ştii cine este Adevăratul Isus, dacă nu L-ai cunoscut şi dacă nu te supui Lui, în ascultare deplină. A scanda lozinci din fire nu-l sperie nici pe Satana şi nici nu-i face plăcere Celui Preaînalt. A rosti cuvinte şi a proclama adevăruri fără nici o bază în trăire nu produce nici un efect în lumea spirituală, nici un efect benefic. Găsim consemnat în F.A. 16 cum a procedat Pavel atunci când o femeie cu un duh de ghicire le făcea reclamă în Filipi: 17 „Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi după noi, şi striga: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.” 18 Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: „În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea.” Şi a ieşit chiar în ceasul acela.” Dacă ar fi fost liderii de azi în cauză s-ar fi bucurat şi ar fi spus că Dumnezeu îşi proslăveşte Numele, chiar printr-o ghicitoare. Dar Pavel cu adevărat era călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de muzica lumii, de oamenii fireşti, care iubesc păcatul şi se iubesc pe ei înşişi, care seamănă leit cu lumea, ca să-Şi facă lucrarea. Dumnezeu are nevoie de oameni puşi de o parte pentru el, care au ieşit din lume şi au lepădat„meşteşugirile ruşinoase şi ascunse”, care „nu umblă cu vicleşug şi nu strică Cuvântul lui Dumnezeu, ci, prin arătarea adevărului, se fac vrednici să fie primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4:2) Ce fac aceştia, cei ce promovează azi această muzică pervertită, se încadrează la „meşteşugiri ruşinoase şi ascunse, la vicleşug şi stricarea Cuvântului lui Dumnezeu”. Mulţi alergă după ei dar aceasta nu înseamnă că aceştia au găsit adevărul, ci doar că au găsit ceea ce le place, ceea ce le gâdilă plăcut urechile. Acesta fiind un semn al vremurilor de pe urmă.

     Este evident că muzica uneşte şi reconfigurează, că are o putere extraordinară în acest sens. Diferitele genuri atrag oameni diferiţi sau, mai bine spus, îi fac să fie la fel pe cei ce erau diferiţi. Unora le place jazz-ul, altora muzica populară, altora manelele (uitaţi-vă numai la felul în care manelele au reconfigurat felul de a gândi al multor români), dar muzica rock are cea mai mare putere de a uni şi muzica rock a devenit muzica lumii. Şi lumea se schimbă în rău iar muzica nu este fără vină, dimpotrivă. Dar să ajungem în situaţia ca muzica rock să devină liderul mondial în laudă şi închinare al bisericilor de pretutindeni este un rău atât de mare încât numai în veşnicie vom realiza cu adevărat cât de mult a distrus şi pervertit şi câte suflete a trimis în iad, înşelându-le!

     Cei ce nu vor să accepte acest nou mod de „a-i cânta lui Dumnezeu” sunt deja ridiculizaţi şi consideraţi înguşti. Şi mulţi, din cauza aceasta, de frica oamenilor, dau înapoi şi se aliniază noii mişcări de falsă trezire. Dar alţii rămân fermi pe poziţie, împotrivindu-se, pentru că ceea ce este în ei, adică adevăratul Duh Sfânt le spune că nu poate fi nici o legătură între lumină şi întuneric. Cum ar putea o muzică nesfântă (muzica rock elaborată în pântecele iadului pentru a-i nenoroci pe oameni) să-i unească pe sfinţii lui Dumnezeu?

     Să ne întoarcem la Ulise şi mitologia greacă, după cum relatează Iliada lui Homer. Episodul cu sirenele a avut loc în timp ce Ulise se întorcea de la războiul troian. Troia a fost asediată de către ahei şi asediul s-a lungit pe perioada a zece ani, producând multe victime de ambele părţi. Atunci asediatorii au folosit un truc. Au costruit un cal imens din lemn şi l-au adus în faţa porţii cetăţii Troia, apoi s-au îmbarcat pe corăbii şi au plecat. Troienii au adus calul în cetate, neînţelegând care ar fi semnificaţia lui, probabil gândindu-se că este un dar din partea adversarilor lor. Ce nu ştiau era că în burta calului se aflau războinici de elită care noaptea au ieşit, au deschis porţile cetăţii şi duşmanul, care s-a reîntors în timpul nopţii, a intrat în cetate şi a trecut-o prin foc şi sabie.

     Biserica lui Hristos este o cetate de necucerit, oricât de mult s-ar strădui duşmanul. Biblia spune clar că „porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18), deoarece capul ei este Cel de neînvins – Hristos. Dar aceasta nu înseamnă că cel rău nu va lupta cu ea şi că nu va duce pe mulţi în rătăcire, lăsându-i să creadă că sunt în Biserică dar, de fapt, să fie într-o organizaţie făcută după chipul şi imaginaţia oamenilor. Şi, ca să-i poată duce pe mulţi pe o direcţie greşită, printre mulţi alţii, foloseşte un agent sub acoperire deosebit de abil: muzica lumii botezată cu nume de creştin şi infiltrat în Biserică. Trebuie identificat, demascat şi scos afară.

     Daniel, omul iubit de Dumnezeu, a primit multe descoperiri din partea Celui Sfânt. Unele nu le-a înţeles şi l-a întrebat pe Domnul. Răspunsul primit a fost:

„Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege.” (Daniel 12:9-10)

     Prin urmare cred că vor fi unii care vor lua aminte şi vor înţelege.

http://www.radiounison.ro/editorial/muzica-agentul-infiltrat-in-biserica.html#

Cântece inspirate din IAD și care duc în IAD!

  

  „Creștini” care  au făcut discotecă pentru cei cu „teamă” de Dumnezeu. „Creștini” care nu știu ce este închinarea în Duhul, nu știu ce este rugăciunea nici sfințirea, sunt plini de lume și dacă este să mijlocească în adevăr, să se roagă pe bune se ofilesc dar ei sunt tari la dans, la țopăială, sunt tari în firea pământească, sunt discotecari care pângăresc numele sfânt al Domnului și aruncă cu mizerie asupra Bisericii Lui.  Un crâmpei de iad ... 

  

Minciuna, MINCINOSUL

Minciuna, păreri și ...

Omul ipocrit, despre minciună

Am pășit AFARĂ

 

blogdecriza.wordpress.com

Prin îndurarea lui Dumnezeu și datorită invitației unei persoane care a făcut și face extraordinar de mult bine familiei noastre acum o săptămână am ieșit pentru prima dată din România. Nu știu dacă vor fi și alte dăți, probabil, Dumnezeu știe căci El este deja în viitor, dar această ieșire m-a marcat. 

    Încă odată mi-am dat seama ce frumoasă și binecuvântată este România dar am realizat mai mult ca oricând că din cauza clasei politice noi care puteam ca să fim în fruntea Europei, din multe puncte de vedere, suntem de plâns, suntem la propriu îngropați în gunoaie. 

    De vină nu este numai clasa politică ci și mentalitatea balcanică, ortodoxă, răsăriteană, otomană în care ne scăldăm de secole fără să realizăm că facem baie în mocirlă și că foarte ușor dacă avem voință putem să schimbăm grajdul. 

   Am fost manipulați să credem că epoca lui Ceaușescu ne-a adus unde suntem. Nu este adevărat. Dimpotrivă în România hydra comunistă a scos țara din chirpici și bordei. 

  Suntem în groapă și plini de gunoi din cauza bisericii în primul rând, din cauza faptului că românul își cumpără mântuirea, deoarece românul se teme să pună mâna pe Biblie, pentru român nu contează că toată viața este un stricat dacă are popă căci el crede că are drumul asigurat spre locul cu verdeață, suntem în mizerie pentru că românul nu știe cine este Hristos, ce să mai vorbim despre teama de El... 

  Creștini 97%, minciuni, probabil 9,7% ... și din aceștia nu toți în credința dată sfinților odată pentru totdeauna. 

  Am pășit afară și mi-am dat seama căci trebuie ca noi pocăiții, noi copiii lu Dumnezeu, să pășim mai apăsat în țară, mai hotărâți, mai verticali. Dacă noi nu pășim cu demnitate în România, dacă pe noi nu ne văd cei majoritari că suntem pe Cale țara nu se va schimba. 

   Este de muncă! În România Biserica lui Hristos trebuie să transpire pentru țară. 

  Să mergem, să pășim, să defilăm în numele Domnului Isus Hristos! 

Palatul Schönbrunn - Viena de vis!

În anul 1569, împăratul Maximilian al II-lea a cumpărat o întinsă luncă inundabilă a râului Wien aflată sub un deal situat între Meidling șiHietzing, în care fostul proprietar construise în 1548 un conac numitKatterburg. Împăratul a poruncit ca zona să fie împrejmuită și a dispus să se aducă acolo fazani, rațe, cerbi și mistreți, pentru a se organiza acolo vânători de agrement. Într-o parte separată ... Integral aici:http://fototecapentrutoti.blogspot.ro/2015/08/palatul-schonbrunn-viena-de-vis.html

Catedrala Sfântul Ștefan din Viena

Pe la mijlocul secolului al XII-lea, Viena a devenit un important centru al civilizației germane din estul Europei, iar cele patru biserici existente, inclusiv singura biserică parohială, nu mai corespundea necesităților religioase ...

 Integral aici: http://fototecapentrutoti.blogspot.ro/2015/08/catedrala-sfantul-stefan-din-viena.html

Muzica, o unealtă a lui Dumnezeu sau a lui Satana - DE VĂZUT!!!

Mincinoșii, „arta” de a trăi ca fii ai Diavolului și câteva căi firești de aflare a adevărului

În ultimul timp, se spune că unul dintre principalii factori care au dus la dezvoltarea inteligenţei umane a fost complexitatea sociabilităţii umane. Şi cum unul dintre elementele inteligenţei sociale este machiavelismul, specia umană pare să fi evoluat (eu spun involuat s.m) având la bază decepţia şi capacitatea de a-i induce pe ceilalţi în eroare, cu scopul de a-ţi asigura propria supravieţuire.. . Oamenii folosesc neadevăruri pentru a flata, pentru a câştiga încrederea celor din jur şi pentru a se face mai atrăgători în ochii şefilor şi în cei ai potenţialilor parteneri. 

De fapt, Robert Trivers, specialist în biologia evoluţionară, susţine că oamenii au dezvoltat mecanismul de autoamăgire pentru a învăţa să îi mintă mai bine pe ceilalţi fără a da semne de înşelăciune. Cu alte cuvinte, noi toţi am învăţat să minţim atât de bine, încât chiar şi noi să credem o parte din propriile noastre invenţii.

De obicei, atunci când nu suntem siguri că interlocutorii noştri ne spun adevărul, urmărim să vedem dacă aceştia dau semne că ar fi anxioşi. Avem impresia că un mincinos va transpira, se va fâstâci şi astfel va fi uşor de identificat. Din păcate, însă, nu ne putem baza doar pe aceste indicii pentru a ne putea da seama de adevăr. Pur şi simplu, unii oameni sunt atât de stăpâni pe ei când mint, încât nu experimentează niciun fel de teamă sau anxietate. Alţii se mint chiar şi pe ei şi atunci nu dau niciun semn de decepţie deliberată, în timp ce alţii, chiar dacă spun adevărul, sunt stresaţi sau se tem şi atunci devin anxioşi. 

Una peste alta, a minţi nu este neapărat o acţiune stresantă, dar asta nu însemnă că ea nu este dificilă. Din contră, minţitul poate fi foarte solicitant din punct de vedere cognitiv. 

Cu alte cuvinte, a minţi este o sarcină grea deoarece trebuie să gândim mult, să inventăm şi să ţinem minte tot ceea ce am născocit. 

Aşadar, se pare că nu nervozitatea ar trebui să o analizăm atunci când vrem să demascăm un mincinos, ci semnele care indică faptul că individul se gândeşte profund pentru a găsi o strategie salvatoare. 

Care sunt aceste semne?

Minciuna poate fi solicitantă din punct de vedere cognitiv pentru că trebuie să suprimăm adevărul în timp ce construim un neadevăr plauzibil care să nu contrazică nimic din ceea ce ştiu ceilalţi din jurul nostru. În plus, odată ce am născocit minciuna, trebuie să avem grijă nu numai să o spunem într-o manieră credibilă, dar şi să ţinem minte întreaga poveste. Aşadar, această acţiune necesită timp şi concentrare, iar pentru că întregul proces mănâncă multe resurse, ne reduce performanţele altor sarcini cum ar fi gesticularea. 

În „The Folly of Fools: The Logic of Deceit and Self-Deception in Human Life”, Robert Trivers explică faptul că atunci când suntem stresaţi avem obiceiul de a clipi mai des. Cu toate acestea, atunci când realizăm sarcini cognitive dificile (cum ar fi rezolvarea problemelor de fizică) avem tendinţa de a clipi mai rar. Studii recente realizate asupra minciunii sugerează că şi atunci când minţim clipim mai des, ceea ce este şi firesc având în vedere că mai sus am stabilit că minciuna necesită un proces cognitiv complex. 

În aceeaşi ordine de idei, deşi anxietatea ne determină să fim agitaţi, inventarea unei minciuni are efectul opus. De ce? Pentru că ne concentrăm asupra minciunii pe care o spunem şi ne controlăm mai bine. Ca urmare a acestei încărcături cognitive, s-a constatat că în timpul studiilor, bărbaţii folosesc mai puţine gesturi atunci când mint, în timp ce ambele sexe au tendinţa de a avea pauze mai lungi în vorbire. 

Aşadar, deşi suntem tentaţi să urmărim semne care ne indică faptul că interlocutorul este stresat, precum gesticularea excesivă, în realitate, cel puţin în cazul celor care mint bine, ar trebui să fim atenţi la cât de concentraţi sunt. 

De aceeaşi părere este şi psihologul Richard Wiseman, autorul cărţii „59 Seconds: Change Your Life in Under a Minute”. Acesta susţine că, în general, mincinoşii nu îşi mişcă mâinile şi picioarele prea mult, fac gesturi rezervate, repetă de multe ori aceeaşi frază, dau răspunsuri scurte şi lipsite de detalii, formulează cu întârziere un răspuns şi ezită mult. În plus, ei simt mereu nevoia de a se distanţa de propria minciună, adoptând un limbaj impersonal. Prin urmare, persoanele care recurg la minciuni au tendinţa de a folosi cât mai des cuvinte precum „eu” sau „al meu” şi de a înlocui numele indivizilor implicaţi cu pronume. 

Mai mult, un mincinos va încerca să rămână în „zona ambiguităţii”, evitând să dea răspunsuri complete, dând mereu acelaşi răspuns sau chiar răspunzând cu o întrebare.

Cu alte cuvinte, ceea ce spune şi Wiseman este că pentru a detecta minciuna trebuie să uităm de semnele de tensiune sau anxietate. În schimb, un mincinos s-ar putea să semene mai mult cu un gânditor care încearcă să ne convingă folosind un ton impersonal şi o ambiguitate demnă de un politician de succes. 

Ce trebuie făcut când observăm aceste semne la interlocutor?

Ei bine, experţii spun că cea mai bună abordare presupune ca noi să îi încurajăm pe presupuşii mincinoşi să povestească mai multe despre întâmplare, adică că îi determinăm că facă un efort cognitiv şi mai mare. În acest fel îi putem face să ajungă într-un punct în care semnalele care trădează minciuna să fie exagerate şi evidente. 

Iată câteva metode concrete prin care putem identifica un mincinos:

1. Putem să îi determinăm pe interlocutorii suspectaţi de minciună să spună povestea invers, începând de la final şi până la început, pas cu pas. În acelaşi timp, ar trebui să ne cerem să ne dea cât mai multe detalii, să punem întrebări deschise care să-l determine să vorbească cât mai mult, să formeze informaţii complexe. 

De asemenea, întrebările generale sunt puse primele, pentru ca apoi ele să fie urmate de cele specifice. Mici pauze în vorbire l-ar putea face pe cel din faţa noastră să se simtă obligat să umple golurile, aşa că putem da din cam aprobator aşteptând ca acesta să mai adauge detalii.

Această tehnică dezvoltată de profesorul Edward Geiselman şi Ronald Fisher, de la UCLA creşte încărcătura cognitivă şi îl solicită la maximum pe interlocutor. 

2. Deşi oamenii care mint încearcă să nu vorbească prea mult, ei tind să dea justificaţii spontane pentru ceea ce spun fără a li se cere asta. 

3. Uneori, aceste persoane sunt tentate să repete întrebarea care tocmai li s-a pus pentru a mai câştiga timp. Aşadar, în timpul unei astfel de discuţii nu ar fi rău să fim atenţi la acest aspect. 

4. În acelaşi timp, Geiselman susţine că „mincinoşii încearcă să citească interlocutorul pentru a vedea dacă acesta îi crede sau nu”. Prin urmare, dacă persoana în cauză este bănuită ea va căuta să obţină aprobarea interlocutorului la fiecare pas. 

5. Adesea, persoanele care recurg la minciuni, mai întâi îşi construiesc povestea neadevărată, motiv pentru care la început vor povesti mai rar. Apoi, odată ce au creat un fir al naraţiunii vor vorbi din ce în ce mai repede şi mai stăpâni pe sine.

Oamenii care spun adevărul nu se grăbesc când vorbesc şi nu îşi schimba luxul cuvintelor pe durata unei fraze. Însă indivizii care spun un lucru neadevărat vorbesc lent, pe măsură ce ţes minciuna, având grijă în acelaşi timp să urmărească reacţia celor din jur.

6. De asemenea, oamenii necinstiţi au tendinţa de a lăsa frazele neterminate, de a-şi strânge buzele atunci când li se pune o întrebare dificilă sau de a se juca cu părul. 

Totodată, Geiselman a mai explicat că atunci când un presupus mincinos gesticulează spre sine, şi nu spre exterior, atunci el dă semna că încearcă să îşi înşele interlocutorul.

7. Atunci când oamenii care spun adevărul sunt acuzaţi pe nedrept că mint ei sunt dispuşi să dea şi mai multe detalii pentru a-i convinge pe cei din jur de nevinovăţie. În schimb, persoanele care mint evită să dea detalii, iar dacă este nevoie vor apela la un fel de şantaj emoţional pentru a nu fi nevoiţi să continue discuţia. 

8. Atunci când primesc întrebări dificile, oamenii nevinovaţi sunt tentaţi să se uite în altă direcţie pentru că au nevoie de concentrare până îşi pot formula un răspuns. Oamenii care mint, în schimb, se uită în altă direcţie un timp foarte scurt, pentru a părea că stau prea mult să se gândească. 

Cine sunt mincinoşii?

Scott Barry Kaufman, de la NYU, susţine că rezultatele mai multor studii sugerează că persoanele care se pricep cel mai bine la inventarea minciunilor fac parte din acel grup de oameni capabili să gândească profund şi bine, să vină rapid cu rezolvări la probleme şi să fie spontani. Da, exact, este vorba de persoanele creative. 

Rezultatele studiilor lui Kaufman sunt susţinute şi de Dan Ariely, autorul cărţii „ The (Honest) Truth About Dishonesty: How We Lie to Everyone—Especially Ourselves”: „Ia gândiţi-vă, cine poate relata cele mai bune întâmplări? Persoanele creative pot spune poveşti mai bune, iar asta ne-au indicat şi studiile. Am constatat asta când ne-am dat seama că studenţii creativi trişează mai mult. Am descoperit că atunci când am folosit stimulenţi pentru a creşte creativitatea, am crescut şi necinstea”, a declarata acesta.

Ei bine, şi dacă tot am adus vorba de creativitate şi minciuni nu ar trebui să trecem cu vederea un studiu canadian din 2010 a scos la iveală faptul că părinţii îşi pot da seama de latura creativă a copiilor lor în funcţie de cât de repede învaţă să mintă. 

Şi anul acesta, un alt studiu, realizat Angela Evans, de la Universitatea  Brock, şi Kang Lee, de la Universitatea Toronto, a indicat acelaşi lucru: micuţii care spun devreme minciuni au capacităţi cognitive mai avansate. Procesele cerebrale implicate în minţit sunt un indicator care arată inteligenţa copilului, întrucât acesta va începe să mintă atunci când va simţi că poate să susţină propria variantă de adevăr. 

Sursa: 
http://www.descopera.ro/cultura/11420828-cu-mastile-jos-arta-de-a-minti-si-de-a-recunoaste-mincinosii

P. S. Am cenzurat puțin textul deoarece a fost scris cu o tentă evident darvinistă. Vă rog să-l citiți având în vedere că este scris de cineva care nu are teamă de Dumnezeu.