Rugăminte pentru liderii ţării - Pastor Viorel Iuga

Sursa imagine

Rugăminte pentru liderii ţării

Domnule Preşedinte,

Domnule Prim-Ministru,

Domnule ministru Ion-Marcel Vela,

Apreciem că atunci când nu se poate altfel, cu respectarea indicaţiilor date de organele competente, avem voie să mergem la serviciu, să ieşim la cumpărături, să mergem la medic sau la farmacie, să facem exerciţii fizice, să îi ajutăm pe cei bătrâni, pe cei neputincioşi sau nevoiaşi şi să ne plimbăm animalele de companie. Ne bucurăm că pe măsură ce se emit noi ordonanţe militare, aveţi în atenţie mai multe aspecte ce ţin de bunăstarea noastră.

Avem însă şi o nedumerire: De ce închinarea publică, în condiţiile respectării reglementărilor legale, nu este considerată vitală? Cine decide în dreptul credinciosului dacă părtăşia lui cu ceilalţi credincioși, evident în condiţiile unei igiene stricte, este vitală pentru el sau nu? 

Cine decide dacă împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele lui Isus Cristos la Sfânta împărtășanie (în condiţiile unei igiene stricte şi a regulilor convenite de distanțare socială, adică 1,5 m) este vitală pentru el sau nu? Cine decide dacă ajutorul spiritual primit în urma rugăciunilor ajută sau nu România în situaţia dificilă pe care o traversăm? În timp ce apreciem preocuparea dumneavoastră permanentă de a gestiona cât mai eficient impactul socio-economic al pandemiei COVID-19 la nivelul României, considerăm că intervenția statului în „manifestarea religiei” într-o societate democratică nu este de o însemnătate mai mică în împrejurările excepționale în care ne aflăm. 

Ştiind că urmează să emiteţi un nou decret, ştiind că aţi jurat să vă dăruiţi toată puterea şi priceprea pentru propăşirea sprituală şi material a poporului rpmân, vă adresăm respectuos rugămintea de a ţine cont şi de dorinţele cetăţenilor care vor să contribuie la binele României şi la ieşirea ei din pandemie manifestându-şi credinţa legal, aşa cum o înţeleg din perspectiva respectării libertăților religioase garantate de statul român, potrivit Constituţiei României (republicată) şi tratatelor internaţionale la care România este parte. 

În acelaşi timp, cunoscând faptul că opiniile specialiştilor internaţionali în boli infecţioase şi epidimiologie încă sunt împărţite, vă rugăm frumos să luaţi în calcul revenirea la dreptul la închinare publică. Stabiliţi dumneavoastră, împreună cu cei competenţi în domeniu(în numărul cărora sperăm să fim incluşi şi noi) regulile, (numărul maxim al participanţilor în aer liber, testele ce trebuie făcute, orele și alte reguli de procedură), dar vă rugăm să lăsaţi celor care doresc posibilitatea să-şi împlinească una dintre nevoile lor vitale: închinarea împreună cu fraţii de credinţă şi împărtăşirea la Masa lui Dumnezeu. Numai în felul acesta cetăţenii României pot rămâne uniți folosind toate mijloace materiale şi spirituale pentru a ieşi mai repede din această situaţie neplăcută. 

Vă mulţumim frumos că veţi avea bunăvoinţa şi veţi găsi timpul necesar pentru a lua în considerare cererea noastră. Suntem cetăţenii României şi, în cazul nostru,  nevoile expuse sunt cel puţin la fel de importante ca cele decise de unii specialişti.

Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să aibă milă de toţi cetăţenii României!

Un cetăţean, care respectă decizia unei categorii de cetăţeni, dar o exprimă şi pe a celorlalţi.

Sursa text!

Hristos a înviat!

Să aveți parte de sărbători pline de bucuria învierii pentru toți frații care azi serbează ÎNVIEREA DOMNULU ISUS HRISTOS!

Coronavirusul - Prilejul unei cercetări profunde - Biserica suferindă

sursa

Biserica suferindă

V.8-11: Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: "Iată ce zice Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Cel ce a murit şi a înviat: "Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii." Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: "Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.”

Aici, Domnul Se descrie drept Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Cel Care a biruit moartea. O biserică ce înfruntă opoziţia şi persecuţia trebuie să-L vadă pe Domnul ca pe Cel Care se îngrijeşte de toate evenimentele de la început până la sfârşit şi ca Unul Care a biruit cel mai mare duşman al omului – moartea.

Domnul nu are deloc acuzaţii împotriva acestei biserici. Era o biserică ce înfrunta necazul, sărăcia şi batjocuri. Necazul este o temă ce se repetă în cartea Apocalipsa – şi de remarcat este că el încearcă pe cei mai credincioşi dintre copiii lui Dumnezeu, şi nu pe cei compromiși. În primul capitol din Apocalipsa, am văzut că Ioan trecea prin necaz. Aici vedem o biserică credincioasă care trece prin acelaşi lucru. Biserica împotriva căreia Dumnezeu nu are nicio acuzaţie este o biserică persecutată. Cei lumeşti, care compromit biserica, o duc uşor.  

Nici unul dintre noi nu are din fire curajul de a îndura moartea pentru Domnul. Dar, de vreme ce Dumnezeu ne-a chemat pentru a ne pecetlui mărturia noastră cu sânge, atunci putem rămâne asiguraţi că El ne va da har aparte pentru aceasta, când astfel de timpuri vor veni. Printr-o asemenea sursă specială de har, fiecare martir creştin a îndurat moartea fără temere în trecut. Şi

ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei va face şi pentru noi – chiar şi celor mai slabi şi mai fricoşi dintre noi. Tot ce trebuie să facem este să Îi spunem că vrem să Îi fim credincioşi cu orice preţ. Dacă avem bunăvoinţa, Dumnezeu ne va da tărie.

Sfinţii din biserica din Smirna erau săraci. Sărăcia este un alt lucru pe care copiii credincioşi ai lui Dumnezeu l-au îndurat în decursul istoriei bisericii. Mulţi sfinţi ai Vechiului Testament erau bogaţi. Dumnezeu a promis bogăţie pământească drept răsplată pentru ascultare în timpurile Vechiului Testament, pentru că Israel era chemat spre a poseda un regat pământesc.  Isus, însă, a inaugurat un nou legământ, şi a adus regatul cerurilor pe pământ. Acum bogăţia, care ni se promite, este cerească, şi nu pământească. De aceea, Isus Însuşi şi apostolii au fost cu toţii săraci. Astăzi, sunt mulţi care învaţă că a deveni bogat este un semn de binecuvântare de la Dumnezeu asupra copiilor săi. Această doctrină a fost iniţial inventată de predicatori din Occident, prin care îşi justificau îmbogăţirea din dările poporului lui Dumnezeu! Afaceriştii creştini au ascultat-o cu atenţie, ca pe o doctrină avantajoasă prin intermediul căreia îşi puteau justifica lăcomia de avere. La rândul lor, predicatori zgârciţi de pretutindeni au considerat-o o doctrină convenabilă. Sărăcia lui Isus şi a apostolilor ar trebui să fie suficientă pentru a arăta că toţi astfel de predicatori au fost întru totul înşelaţi de către propria lor zgârcenie.

Credincioşii din Smirna erau devotaţi Domnului în mijlocul marilor încercări, şi erau săraci. Credincioşii din Laodicea, pe de altă parte, erau întru totul morţi, şi erau bogaţi material. Ce demonstrează aceasta? Răspunsul este clar pentru oricine. „Dumnezeu i-a ales pe săracii acestei lumi pentru a fi bogaţi în credinţă... Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii... Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii...

Dumnezeu a ales lucrurile care nu sunt... pentru ca niciun om să se laude înaintea lui Dumnezeu” (Iacov 2:5; 1Corinteni 1:27-29).

Dumnezeu nu a făcut nicio greşeală în a-Şi alege copiii. Dumnezeu a promis să ne asigure nevoile materiale importante, dacă noi căutăm Împărăţia şi neprihănirea Lui mai întâi (Matei 6:33; Filipeni 4:19). 

Am avut mereu parte de noi dovezi în bisericile din India, unde credincioşii care trăiau într-o sărăcie cumplită şi care erau puternic îndatoraţi, au fost binecuvântaţi din punct de vedere financiar de către Tatăl lor ceresc, atunci când ei Îl cinsteau în viaţa lor. Aceasta este o minune într-o ţară precum India, unde nu există niciun sistem de securitate socială susţinută de guvern şi unde şomajul este ridicat, iar corupţia birocratică de nestăvilit. Observăm că astfel de credincioşi nu au ajuns bogaţi. Dumnezeu le-a împlinit nevoile, dar nu i-a făcut bogaţi. Am văzut, de asemenea, că atunci când credincioşii au alergat după averi, s-au distrus pe ei înşişi din punct de vedere spiritual. (1Timotei 6:9,10). 

Ce ar trebui să facă un credincios dacă este deja bogat – ca rezultat al unei averi familiale moştenite sau din alt motiv? Ar trebui să se supună Cuvântului lui Dumnezeu: (i) Să recunoască, mai întâi, că tot ce are Îi aparţine Domnului (a se studia următoarele pasaje din Scriptură: 1Corinteni 10:26; 1Corinteni 4:7; Luca 14:33, Ioan 17:10); (ii) Să se supună poruncii Domnului de a-şi folosi averea pentru răspândirea evangheliei, căutând – astfel, şi pe plan financiar – Împărăţia lui Dumnezeu („Foloseşte-ţi banii pentru a face prieteni pentru veşnicie” Luca 16:9); (iii) Să se supună poruncii lui Dumnezeu de a-şi împărţi averea cu alţi credincioşi nevoiaşi (1Timotei 6:17-19). 

Dumnezeu nu ne-a promis în Noul Testament o bogăţie materială. I-a spus, însă, bisericii din Smirna „eşti bogată” (v.9). Ei erau bogaţi în ochii lui Dumnezeu, pentru că fuseseră credincioşi în încercările lor, şi, astfel, au luat parte la natura divină. Aceasta este adevărata bogăţie veşnică, pe care Dumnezeu ne-o dă în noul legământ. Biserica din Smirna a înfruntat „batjocurile din partea celor care zic că sunt iudei” (v.9). 

Batjocura este un alt lucru pe care copiii credincioşi ai lui Dumnezeu vor trebui să-l îndure. Batjocura şi opoziţia, pe care această biserică le îndura, proveneau de la acei care se considerau poporul lui Dumnezeu – „cei cei zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a satanei” (v.9). Acei evrei erau oameni religioşi, care studiau Scripturile (de la Geneză la Maleahi). Totuşi, Domnul i-a numit „o sinagogă a satanei”, pentru că erau făţarnici. De aceea, persecutau ei pe ucenicii adevăraţi ai lui Isus. De multe ori, o sinagogă care era înfiinţată de iudei temători de Dumnezeu, a degenerat într-o sinagogă a satanei după o perioadă de timp. În acelaşi fel, multe biserici de astăzi care au fost înfiinţate de credincioşi temători de Dumnezeu, au degenerat la rândul lor în ochii lui Dumnezeu ca „biserici ale satanei”.

Opoziţia pentru adevăraţii ucenici ai lui Isus astăzi, nu vine de la păgânii religioşi (ceea ce ar fi de înţeles), ci tot de la „cei care spun că sunt creştini, dar nu sunt, ci sunt o biserică a satanei”. Astăzi, dacă am spune că o aşa-numită „biserică” creştină ar fi „o biserică a satanei”, mulţi ne-ar acuza. Dar ei uită că Isus Însuşi l-a mustrat pe Petru, zicându-i „Înapoia Mea satano” (Matei 16:23), şi tot Isus a numit acest grup de oameni religioşi „o sinagogă a satanei”. El ar fi utilizat acelaşi limbaj direct astăzi, pentru a mustra „bisericile” care s-au îndepărtat de la chemarea lor. Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi, „Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine” (Ioan 16:2,3). Ce a zis El despre oamenii dintr-o sinagogă că le vor face ucenicilor Săi a fost făcut în secolele următoare de către oamenii din „biserici”. În Evul Mediu, ucenicii temători de Dumnezeu erau ucişi de către inchizitorii „creştini”. 

Nu trebuie să ne temem vreodată să fim batjocoriţi – căci Isus Însuşi a fost calomniat. El a fost numit un om lacom, un învăţător mincinos, un blasfemiator, un om nebun, un om posedat, un impur21 şi unul care avea putere satanică (Luca 7:34; Ioan 7:12; Matei 26:65; Marcu 3:21,22; Matei 12:24; Ioan 8:48). El le-a spus ucenicilor Săi, „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul (un nume iudaic pentru satan, prinţul demonilor), cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa lui?” (Matei 10:24,25). Petru ne îndeamnă zicând „să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca în aceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (1Petru 2:12). 

„Nu te teme” erau cuvinte care ieşeau adesea de pe buzele lui Isus, când era pe pământ. Şi aceleaşi cuvinte le adresează acum unei biserici ce suferă pentru Numele Lui. Poate acestea sunt cuvintele Domnului pe care fiecare dintre noi avem nevoie să le auzim cel mai mult în zilele noastre. Există un spirit de frică peste tot în lume astăzi şi îi cuprinde pe oameni din ce în ce mai puternic. Isus ne-a avertizat că aşa va fi în zilele din urmă (Luca 21:26). Dar El le-a zis ucenicilor, de asemenea, să nu fie afectaţi de acest duh de teamă. Cel mai trist este că majoritatea credincioşilor nu este eliberată de acest duh. Mulţi credincioşi sunt robiţi de frica a ceea ce se va întâmpla în viitor, de teama de oameni, de frica de boală, de frica de moarte şi de multe alte tipuri de frică. Frica este una dintre cele mai puternice arme ale Satanei, cu care înrobeşte mulţi credincioşi. Acest duh de frică este ceea ce-i împiedică pe mulţi dintre credincioşi să-L mărturisească cu îndrăzneală pe Domnul la serviciile bisericii şi să fie martori curajoşi pentru Domnul la locurile lor de muncă. 

Mulţi credincioşi confundă timiditatea cu umilinţa şi, astfel, Satan îi înşală. Tot frica l-a împiedicat pe Petru de la a-L mărturisi cu îndrăzneală pe Domnul către servitoarea care l-a chestionat în palatul marelui preot. Dar când Petru a fost botezat în Duhul Sfânt la Cincizecime, acea frică a fost îndepărtată. Putea de atunci să-L mărturisească pe Domnul cu îndrăzneală oricui. Mai târziu, când el şi ceilalţi apostoli au fost tentaţi să se teamă din nou, s-au rugat şi au fost umpluţi de Duhul Sfânt iarăşi, iar duhul fricii a fost îndepărtat încă o dată de la ei (Fapte 4:31). Aceasta este soluţia: trebuie să fim umpluţi de Duhul Sfânt iar şi iar. Dumnezeu nu te vrea să fii subjugat duhului fricii care te împiedică să-ţi deschizi gura şi să fii un martor al lui Hristos printre prietenii şi rudele tale, sau la locul tău de muncă. El vrea să te umple cu Duhul Său cel Sfânt şi să te facă îndrăzneţ. Tot ce trebuie să faci este să recunoşti că eşti un laş şi să-I ceri lui Dumnezeu să te umple cu Duhul Său pentru ca tu să poţi fi martorul Lui curajos. Cei ce flămânzesc şi însetează vor fi săturaţi. Domnul i-a avertizat că Satana urmărea să arunce în temniţă pe câţiva dintre ei. Dumnezeu i-a dat puterea lui Satan să arunce credincioşi în temniţă pe nedrept. 

Noi, însă, trebuie să ne amintim că Satan nu poate să ne facă nimic fără a dobândi permisiunea lui Dumnezeu mai întâi. Şi chiar dacă am fi aruncaţi în temniţă, aceasta va fi doar spre a ne încerca (v.10). Dumnezeu Se foloseşte chiar de întemniţare pentru a-Şi îndeplini scopurile. Pavel a spus, „împrejurările (din temniţă) în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei” (Filipeni 1:12-14). Dumnezeu S-a folosit de întemniţarea lui Pavel pentru a împlini un număr de scopuri: (i) pentru a-l sfinţi pe Pavel; (ii) pentru a converti câţiva dintre paznicii lui Pavel din înschisoare; (iii) pentru a-i oferi lui Pavel oportunitatea de a-şi scrie epistolele; şi (iv) pentru a încuraja mulţi alţi credincioşi să predice fără teamă. 

Cu adevărat, Dumnezeu nostru controlează evenimentele mai presus de Satan, în aşa fel încât totul (inclusiv întemniţarea) lucrează doar pentru îndeplinirea scopurilor divine (Romani 8:28; Psalm 76:10). Tipul pe care îl petrecem în închisoare este determinat, de asemenea, de către Domnul. „Veţi avea un necaz de zece zile”, le spune Domnul (v.10). Tatăl nostru cel ceresc este Cel Care decide perioada în care copiii Săi trebuie să treacă prin necaz. Chiar şi în zilele marelui necaz, Isus a spus că „din pricina celor aleşi, acele zile vor fi scurtate” (Matei 24:22). „Dumnezeu Şi-a amintit de Noe” când potopul era pe pământ (Geneza 8:1). Şi El nu-Şi va uita aleşii când vor fi cuprinşi de marele necaz pe pământ. „Nu te voi uita. Te-am săpat pe palmele mâinilor Mele” este Cuvântul Său către noi. (Isaia 49:15,16). Este o mare mângâiere pentru noi să ştim aceasta. Va trebui să ne-o amintim în zilele ce vor veni, când vom suferi pentru Domnul. El nu va permite vreodată să fim încercaţi peste măsura noastră. El ţine mâna pe butonul de comandă a suferinţelor noastre şi va micşora nivelul acestora la timpul potrivit. „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” este îndemnul Domnului (v.10). Ar trebui să fim dispuşi chiar să murim dacă este necesar pentru a putea rămâne credincioşi Domnului. 

Nu urmaţi credincioşii care îşi compromit mărturia doar de dragul unui mic beneficiu pământesc – cinste, promovare sau bani etc.

Biruitorii nu vor fi vătămaţi de moartea a doua (v.11). Cea de a doua moarte este moartea veşnică – îndepărtarea de la prezenţa lui Dumnezeu pentru totdeauna, şi aruncarea într-un lac de foc. Este semnificativ că promisiunea de a scăpa de moartea a doua este făcută biruitorilor. De aceea, este aşa de important să biruieşti păcatul – căci moartea este rezultatul final al păcatului (după cum arată clar Iacov 1:15).

Mesajul fundamental al Duhului prin Noul Testament este că noi trebuie să biruim păcatul în orice formă.

Material preluat din Zac Poonen, Ttiumful final, Zalău, Alfa Software, 2012, p. 39-50.

Coronavirusul - Prilejul unei cercetări serioase a stării noastre - Biserica fără dragoste

sursa

Biserica fără dragoste 

V.1-7: Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: "Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: "Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti. Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc. Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: "Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu."

Mai întâi, El Îşi exprimă aprobarea şi aprecierea, pentru ca mai apoi să sublinieze greşelile (v.2). Natura divină este aşa. Domnul întotdeauna priveşte la ceea ce este bun mai întâi, exprimându-Şi aprecierea pentru aceasta, înainte de a evidenţia ceea ce trebuie îndreptat. Natura umană este, însă, diferită. Omul nu priveşte mai întâi la ceea ce este bun la ceilalţi, ci la ce este rău. Omul este prin fire zăbavnic la a aprecia şi grabnic la a critica. Aceasta este doar o trăsătură a otravei „pârâşului fraţilor” care se găseşte în sistemul nostru. Cu cât luăm parte mai mult la natura divină, cu atât mai mult ne vom asemăna cu Domnul nostru în a fi grabnici la apreciere şi zăbavnici la critică. Este bine să urmăm acest principiu toată viaţa noastră: „Eu nu voi arăta greşala cuiva, în care încă nu am descoperit ceva de apreciat.” Urmând această simplă regulă putem ajunge la înălţimi mari de cucernicie pe care nu le-am imaginat vreodată; ne va aduce o mult mai mare binecuvântare în biserică şi o mai mică bătaie de cap pentru ceilalţi, faţă de cum am fost până acum. 

Numai atunci când îi apreciem pe alţii am pus o bază a criticării constructive, altfel, nu facem decât să aruncăm cu pietre în ei. Nu poţi scrie cu cretă în aer, ai nevoie de o tablă, dacă vrei ca oamenii să vadă ceea ce scrii. Astfel, aprecierea exprimată formează tabla pe care poţi scrie şi „să spunem adevărul în dragoste” celorlalţi. Atunci, ceea ce spunem noi este mult mai probabil să fie acceptat de ei. Atât aprecierea cât şi mustrarea sunt semne ale dragostei. Totuşi, trebuie să începem prin apreciere. De remarcat cum Pavel urmăreşte acest principiu chiar când le scria creştinilor fireşti din Corint (1Corinteni 1:4-10). Domnul laudă mesagerul din Efes pentru osteneala şi răbdarea sa şi pentru eforturile depuse în a păzi biserica neîntinată de oameni răi. Fără îndoială, a avut de luptat cu spiritul lumesc ca acesta să nu intre în biserică. Şi nu numai atât, el s-a luptat pentru a păstra doctrina pură în biserică. El i-a încercat pe cei care ziceau că sunt apostoli şi, de fapt, nu erau. 

Faptul că Domnul foloseşte articolul hotărât pentru substantivul „apostolii” în versetul 2 semnifică existenţa şi a altor apostoli în biserică în primul secol, decât a celor unsprezece numiţi de Domnul cât fusese pe pământ. Hristos a numit apostoli bisericii chiar şi după ce „S-a suit sus” (Efeseni 4:8,11), şi există apostoli şi astăzi. Dar există azi mulţi care spun că sunt apostoli şi, de fapt, nu sunt. Astfel, nici noi nu trebuie să fim amăgiţi de falşii apostoli (v.2). De asemenea, mesagerul din biserica din Efes a avut de îndurat din pricina Numelui Domnului fără să renunţe (v.3). Ce om minunat a fost acest mesager, dacă l-am compara cu standardele majorităţii credincioşilor! Şi ce minunată părea biserica din Efes – una care s-a ostenit, a răbdat, a îndepărtat oamenii răi, s-a păzit de doctrine false şi a demascat înşelătorii – astfel subliniindu-se atât puritatea vieţii cât şi puritatea doctrinei. 

Unii se pot gândi că această biserică avea tot ce Îşi dorea Domnul să aibă o biserică. Dar iată că nu era aşa. Îi lipsea un lucru esenţial pentru Domnul. Îşi părăsise prima sa dragoste – dragostea pentru Domnul şi pentru fraţi (v.4). Iată ceea ce le-a zis Domnul acestora: „Între tot zelul vostru şi activitatea voastră, M-aţi pierdut din privire. V-aţi pierdut devotamentul pe care l-aţi avut odată. V-aţi păzit de rău şi v-aţi condus astfel încât să fiţi fără greşeli doctrinare, dar amintiţi-vă cum M-aţi iubit de mult18 când v-aţi convertit prima dată şi cum făceaţi pe atunci totul pentru Mine din dragoste. Acum totul a degenerat într-o rutină banală19. Tot mergeţi la întâlniri de citire a Bibliei şi rugăciune, dar totul a devenit un ritual.” Biserica, aici, a devenit ca o soţie, care odată îi slujea soţului ei cu bucurie, din dragoste, dar care acum consideră aceleaşi treburi ca o corvoadă – pentru că focul dragostei s-a stins în mariajul ei. În zilele de demult, ea obişnuia să-l aştepte pe soţul ei, în fiecare seară, cu nerăbdare să se întoarcă acasă de la birou. Dar nu şi acum. Ea tot Îi este fidelă, dar şi-a pierdut dragostea dintâi.

„Adu-ţi aminte de unde ai căzut.” (Manifestarea plinătății Duhului Sfânt din fapte 19 s.m.). Exista o singură soluţie pentru această problemă: „Pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale cele dintâi (În Fapte 19 citim despre cum l-a iubit Biserica din Efes l-a început pe Dumnezeu).”  (v.5). Cuvântul la care ne gândim în mod curent pentru a-l predica necredincioşilor – „POCĂIŢI-VĂ” – este cuvântul pe care îl predică Domnul bisericii. „Înainte să le spuneţi altora să se întoarcă de la păcat, întoarceţi-vă de la propriul vostru păcat, şi anume acela de a vă fi părăsit dragostea dintâi.” le spune El. Ei trebuie să se tânguiască pentru că şi-au părăsit dragostea dintâi. „Fă faptele pe care le făceai la început” (v.5) le spune Domnul. Dacă faptele lor nu izvorau din dragoste, atunci nu aveau nicio preţuire înaintea Lui. Faptele lor erau asemenea lemnului, fânului şi paielor, potrivite numai pentru a fi arse. 

Motivaţia din spatele fiecărei acţiuni este cea care dă valoare faptei. Motivul din spatele răbdării, ostenelii şi a purităţii lor este ceea ce îi face pe ei acceptabili sau nu înaintea Domnului. În ziua în care vom sta înaintea Domnului, vom considera întrebarea „DE CE?” a fi mult mai importantă decât întrebarea „CE?”. De ce am făcut ceea ce am făcut va fi testul prin care Domnul ne va evalua toate faptele noastre. Nu trebuie să uităm aceasta niciodată. Ceea ce nu izvorăşte din dragoste pentru Domnul este o faptă moartă. 

Amintiţi-vă că ni s-a poruncit să ne pocăim de faptele cele moarte. Evrei 6:1 ne spune că pocăinţa este o parte din temelia care duce spre desăvârşire în viaţa noastră. Dacă mesagerul şi biserica nu se pocăiesc, atunci Domnul spune că le va înlătura sfeşnicul din locul lui. Aceasta înseamnă că El nu îi va mai considera ca pe una dintre bisericile Sale de pe pământ. Ei tot vor putea continua cu întâlnirile şi conferinţele lor, iar numărul lor poate să crească. Însă, în ceea ce Îl priveşte pe Domnul, ei vor fi morţi sau inexistenţi, fără ungerea Duhului Său şi fără harul Lui. Atât de importantă este pierderea dragostei celei dintâi. 

Apoi, Domnul îl laudă pe mesager că a urât faptele nicolaiţilor, pe care şi El le ura (v.6). Nu există nicio referinţă nicăieri în Scriptură care să ne spună cine erau nicolaiţii sau ce făceau ei. Deci, nu putem fi siguri la ce fapte se referă Domnul. Totuşi, cuvântul „nicolaiţi” înseamnă (în greacă) „cuceritori ai poporului”. Dacă la aceasta se referea Domnul, atunci poate fi o referinţă la acei care căutau să „stăpânească peste turmă” (1 Petru 5:3) – bătrâni care se comportau ca regii şi nu ca slujitorii. Astfel de bătrâni s-au organizat ca o clasă preoţească aparte (precum erau leviţii în Vechiul Testament) şi conduceau alţi credincioşi. Domnul a spus că ura faptele nicolaiţilor. Astăzi, avem predicatori creştini care folosesc titluri precum „reverend” (un titlu utilizat în Scriptură doar pentru Dumnezeu – Psalm 111:9 - KJV20) sau păstor” (care este un dar şi nu un titlu sau o funcţie – Efeseni 4:11), etc., pentru a se înălţa deasupra celorlalţi în biserică. Totuşi, nu doar prin titluri caută predicatorii să conducă pe ceilalţi. Sunt mulţi care se numesc pe ei doar „fraţi”, dar care îi domină pe cei ce sunt împreună cu ei credincioşi prin puterea personalităţii lor (dominante), prin puterea financiară şi prin darurile lor duhovniceşti. 

Toate acestea reprezintă nicolaismul faţă de care Domnului I se face silă. În India vedem tristul spectacol a unei multitudini de biserici şi de organizaţii creştine conduse de către stăpânii lor occidentali prin puterea banilor. Din cauza datoriilor financiare şi a obligaţiilor morale care decurg din oportunitatea oferită indienilor de a lucra în ţări occidentale, mulţi din aceşti credincioşi au ajuns ca nişte sclavi pentru „albi”. O astfel de subordonare servilă impusă unui credincios față de altul înseamnă „nicolaism” şi este un dezgust în ochii lui Dumnezeu. Să luăm în vedere o altă formă de nicolaism. Există unii preoţi care învaţă că Maria este o mijlocitoare între Hristos şi om. Preoţii acţionează, la rândul lor, ca mediatori între creştini şi Maria!! Dar, această atitudine mediatoare nescripturală poate fi practicată la fel de bine de către un pastor, ca şi de un preot! 

Când un pastor „află voia lui Dumnezeu” pentru cineva din turma lui, în ceea ce priveşte angajarea, mariajul sau orice altceva, el acţionează ca un mijlocitor nicolait. Prin aceste metode, preoţii şi pastorii câştigă tărie peste turma lor, într-un mod pe care Dumnezeu îl detestă. A da un sfat duhovnicesc sau o povaţă este un lucru dumnezeiesc. Dar „a afla voia lui Dumnezeu” pentru aceste standarde cu orice preţ. În scrisorile către cele şapte biserici, vedem că Domnul este interesat în primul rând de biruitori. Chiar şi astăzi, El caută biruitori în orice loc. Poate că nu-i găseşte în fiecare biserică, dar îi caută în fiecare localitate. Domnul a promis o răsplată pentru cei ce biruiesc. În acest caz, era privilegiul de a mânca din copacul vieţii (v.7) – privilegiu pe care Adam l-a ratat. Copacul vieţii este simbolul vieţii divine, naturii divine. Cea mai mare răsplată pe care Dumnezeu o poate da unui om este ca acesta să se împărtăşească din natura Sa? Aici, pe pământ, mulţi dintre credincioşi desconsideră acest aspect. Dar în lumina mult mai limpede a veşniciei, vom descoperi că acesta este cu adevărat cea mai mare răsplată pe care Dumnezeu o poate da vreodată fiinţei umane.

Material preluat din Zac Poonen, Ttiumful final, Zalău, Alfa Software, 2012,  p. 30-39. 

Coronavirusul - De ce mor și cei răscumpărați prin sângele Domnului Isus de acest virus?

sursa foto

Este o întrebare care-i frământă pe unii de săptămâni întregi: „De ce se îmbolnăvesc și cei care și-au predat viața în mâna Domnului Isus Hristos?”, ”De ce se îmbolnăvesc pastori, slujitori, frați de credință?”,  „De ce .....?”

În primul rând, acestă întrebare vine dintr-o înțelegere teologică nebiblică, înțelegere greșită pe care unii o predică de ani de zile. Sunt unii care predică doar flori și roz, binecuvântări traduse în vindecare, viață fără probleme, cel puțin 30 000 de euro în cont, tragi de un clopot și crapă virusul ... Dumnezeu prin Cuvântul Său ne-a spus clar că în lume vom avea necazuri, că vom trece prin încercări, dacă aurul este încercat cu atât mai mult noi. Învățătura Bibliei este foarte clară cu privire la încercări, boli și necazuri - dacă ești copilul  lui Dumnezeu nu înseamnă că nu te vei îmbolnăvi. Pavel a fost bolnav! Dacă apostolul Pavel care era al lui Dumnezeu, proprietatea lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit și noi ne putem îmbolnăvi, și de coronavirus.  De ce s-au îmbolnăvit mulți pocăiți în aceste zile de coronavirus? Fiindcă acest virus poate să fie una din problemele prin care ne trece Dumnezeu pentru desăvârșirea răbdării și a credinței noastre. Iar dacă Dumnezeu consideră că „grâul” este copt îl poate lua în grânarul Său.

În al doilea rând, noi, ca și copii ai lui Dumnezeu, ne îmbolnăvim dacă nu respectăm regulile de igienă.  Când Dumnezeu a lovit Egiptul cu cele zece plăgi, în Gosen, locul unde erau evreii, poporul pe care Dumnezeu și l-a ales, pedepsele nu au ajuns. Gosenul a fost un loc ferit de urgiile cu care Dumnezeu i-a lovit pe faraon și pe egipteni. Oare nu putea Dumnezeu în acest fel, cum a protejat Gosenul,  să-i protejeze pe evrei timp de 40 de ani prin pustie și să nu-i afecteze nici un virus, boală? Ba da! Putea Dumnezeu să anuleze toate regulile de igienă fiindcă dacă omul nu le respectă se îmbolnăvește sută la sută. Era foarte dificil în pustie să le respecți, apa era puțină, trăiau în corturi, își mutau tabăra destul de des. Dar în acest context al deșertului, al lipsei de apă, al trăirii în corturi, Dumnezeu nu suspendă nici o regulă de igienă, ci, dimpotrivă, le dă altele foarte stricte. Dumnezeu a dat reguli de igienă clare și multe pe care poporul trebuia să le respecte ca să nu se îmbolnăvească, să nu apară epidemii. Așa a găsit cu cale cel Atotputernic să procedeze. Evreii, pentru că erau poporul lui Dumnezeu, dacă se atingeau de un lepros trebuia să stea în carantină și să vadă dacă vor avea și ei lepră, fiindcă puteau să devină leproși toți, toată tabăra, dacă luau contact cu leproșii, chiar dacă erau poporul ales al Domnului. La fel este și azi, suntem ai Domnului, putem să fim cei mai sănătoși în credință, dar dacă nu respectăm regulile de igienă ne putem îmbolnăvi. Dumnezeu a stabilit că ține de noi să respectăm anumite reguli ca să ne păstrăm și sănătatea trupului. De ce s-au îmbolnăvit mulți creștini născuți din nou? Fiindcă nu au respectat regulile de igienă. 

În al treilea rând, Dumnezeu care e suveran poate alege ca să se folosească de acest virus pentru a ne lua ACASĂ, la EL! Noi nu ne-am pus nădejdea în Dumnezeu doar pentru viața aceasta. Știm că viața pe pământ este scurtă și în ea ne chinuim sufletele când vedem ce scârbos este păcatul, cât de hidoasă a devenit lumea, noi ne pregătim ca să plecăm de pe acest pământ la Domnul. Eu nu vreau să-mi fac rădăcini în acest pământ blestemat, să fiu legat de el, fiindcă sunt conștient de raiul lui Dumnezeu. Pentru cei care s-au pregătit pentru rai, acceptându-L pe Domnul Isus ca Domn și Mântuitor, care au trăit voia Lui,  dacă pleacă de pe acest pământ în urma suferinței cauzate de acest virus, pentru ei, această gripă, poate să fi privită ca o mare binecuvântare, modalitatea prin care părăsesc pământul plin de fărădelege ca să fie totdeauna cu Dumnezeu. Moartea, pentru cei răscumpărați în sângele Mielului, nu este o tragedie, dimpotrivă, este modalitatea prin care intră în cea mai mare binecuvântare. Ceea ce pentru lume este o pedeapsă care-i poate duce direct în iad, dacă nu merg la Domnul Isus,  pentru copiii lui Dumnezeu este o mare binecuvântare. 

În al patrulea rând, prin faptul că Dumnezeu îi ia pe cei care sunt pregătiți, chiar folosindu-se de acest virus, vrea să-i pună în gardă pe cei care încă stau nepăsători, sunt indiferenți, nu-și dau seama că oricând pot muri iar prin moarte să ajungă direct în iad. Vrea Dumnezeu să ne învețe că viața este scurtă. Vrea să înțelegem că viața ne-a fost dată ca să ne pregătim pentru veșnicie. Îngăduie Dumnezeu să se îmbolnăvească și-i ia acasă pe unii sfinți ca cei care rămân să se trezească și să realizeze că trebuie să se pregătească pentru veșnicie, să-și pună viața în rânduială, după Cuvânt. 

În al cincilea rând, Dumnezeu îngăduie să moară și sfinții Săi ca să-i dea pe față pe mulți predicatori înșelători și proroci mincinoși care nu slujesc prin Duhul Domnului, ci prin duhuri de amăgire și minciună. Sunt amăgitori care au proclamat moartea virusului, (au anunțat ora și data când acest virus va fi învins și au trecut, ora și ziua respectivă), virusul nu a murit, s-a înmulți și mai mult și au murit chiar și sfinți ca să vedem că doar gura e de acest trufași care nu cunosc Scripturile și puterea lui Dumnezeu. Au proclamat minciuni de la ei în Numele Domnului Isus, trimiși de firea lor pământească. Alții au spus alte minciuni, că virusul nu e pentru Biserică. Dar  Dumnezeu în suveranitatea Lui  poate alege pe unii sfinți, care fac parte din Biserică, să-i ia la Sine în acest mod.  Mor și sfinții ca să vedem clar că există o categorie de vrăjitori care fac hocus pocus dar folosindu-se de numele sfânt al Domnului Isus Hristos și al Duhului Sfânt.

Fraților, nu contează când murim, ce contează e să facem voia lui Dumnezeu din toată inima. 

Coronavirusul - o pedeapsă blândă!

sursa foto

Cu o moarte toți suntem datori. Și cu toate că se moare de 6000 de ani omul încă nu este obișnuit cu gândul că va muri. Mor azi mii de oameni de această pandemie și e o groază mare. Au murit sute de milioane, miliarde de oameni, de când e pământul, și, omul  cu suflare,  nu înțelege că va muri. Tragedia este că prin viața trăită în păcat, deși omul este o ființă care iubește să trăiască,  își grăbește moartea. Aceasta este drama pe care nu o înțelegem. Și dacă pentru păcatele noastre am plăti doar cu o moarte poate că nu ar fi o problemă prea mare. Groaza, căci este teribil, care ar trebui să-l  cuprindă pe omul „care își trăiește viața” după voia lui, în păcat, este că se plimbă deasupra iadului, și nu-și dă seama, iar când moare cade în chinul etern, în chinul de neimaginat în care va suferi fără sfârșit. Cât de grozav a descris Jonathan Edwards chinul etern: 

”E o mânie veșnică. Ar fi teribil să suferi acestă furie și mânie a Dumnezeului Atotputernic chiar pentru un singur moment; însă va trebui să-l îndurați întreaga veșnicie. Nu va exista sfârșit pentru această mizerie oribilă desăvârșită. Dacă veți privi înainte, veți vedea o veșnicie lungă, o durată nelimitată în fața voastră, care vă va înghiți gândurile și vă va uimi sufletele; iar faptul că nu veți avea parte de nici o eliberare, nici un sfârșit, nici o domolire a suferințelor, nici o liniște, vă va duce la o disperare absolută. Veți ști cu siguranță că va trebui să îndurați veacuri multe, milioane și milioane de epoci, luptându-vă și zbătându-vă cu această răzbunare nemiloasă și atotputernică; și apoi, după ce veți fi făcut acest lucru, după ce veți fi petrecut  atât de multe epoci în acest fel, vă veți da seama că toate acestea au fost doar o clipă față de cea ce rămâne. Așa că pedeapsa voastră va fi cu adevărat infinită.” - Jonathan Edwards, Păcătoși în mâinile unui Dumnezeu mânios, Cristianus, Oradea, 2007, p. 23. 

Omul l-a mâniat, cum nu ne putem imagina, pe Dumnezeu, care l-a dat la moarte pe Fiul Său ca să-l  salveze și înfieze, cu păcatele în care trăiește.  Ființa creată continuă să lovească brațul milei și harului lui Dumnezeu, refuză Calea prin care poate să fie mântuit de urgia  care va veni și alege gunoiul, mocirla, păcatul și iadul. 

Crimele copiilor din pântecele mamelor (sute de milioane), crimele de tot soiul, droguri, prostituție, curvie, homosexualitate, lăcomie, minciună, mândrie, fățărnicie, stricare a Cuvântului, frică de oameni,  trafic de persoane, furturi, înșelăciuni, ură, duh de superioritate, dezbinare, pofta ochilor, nemulțumire, violență domestică, foc străin în casa lui Dumnezeu, închinare la obiecte, morți, oameni și îngeri, foarte mulți nu trăiesc deși cunosc Cuvântul iar mulți predică doar să gâdile urechile, pentru a fi ei mari în ochii oamenilor, pentru popularitate, păcatul e numit virtute, binele e numit fanatism, nebunie, narcisismul e mare virtute, trupul a devenit dumnezeu  ..... etc...... etc..... prin toate acestea, și prin multe altele ca acestea omul umblă deasupra iadului, aduce iadul pe pământ și poate oricând să cadă direct în iad. 

Privind la această pandemie nu pot decât să văd bunătatea lui Dumnezeu care încă nu-i plătește omului după cum omul o cere, Dumnezeu oferă încă șansa pocăinței iar aceasta e o pedeapsă blândă, omul se poate întoarce de la calea lui cea rea.  (De ce sunt afectați și creștinii de acestă pandemie voi răspunde printr-un alt articol.)

Mă îngrozește gândul că omul nu se va întoarce cu pocăință la Domnul Isus Hristos, că nu-și va răstigni firea pământească, că va continua să-și predice un hristos, care nu e Hristos Domnul din Scripturi, că astfel va continua să umble deasupra iadului și că vor veni nenorociri mai mari pe acest pământ. Iar dacă omul va continua să se afunde în abisul păcatelor nenorociri mai mari vor veni peste el, peste lumea întreagă, nenorociri care vor face din lume un iad și care-l vor duce pe om în iadul etern. 

Haideți să ne întoarcem la Dumnezeu  prin jertfa Domnului Isus Hristos pocăindu-ne de toate păcatele în mod sincer și făcând binele pe care ni-l cere Sfânta Scriptură să-l înfăptuim!

 ”Cand voi inchide cerul si nu va fi ploaie, cand voi porunci lacustelor sa manance tara, cand voi trimite ciuma in poporul Meu: daca poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga si va cauta fata Mea, si se va abate de la caile lui rele - il voi asculta din ceruri, ii voi ierta pacatul si-i voi tamadui tara.”

                                                        2 Cronici 7:13-14