Ţinuta, brăţara, crucea sau renunţarea pe baza argumentelor la înălţimi şi coborârea în valea cea mai adâncă a lumii
partea a III-a
Crucea morţii a devenit și
simbolul neoprotestanţilor
În 1990
dacă spuneai că peste 20 de ani în multe case de Rugăciune o să fie pusă crucea
ca simbol al creştinilor evanghelici, ideea era privită cu mult,
foarte mult, scepticism. Nu se putea admite aşa ceva la noi la pocăiţi. Era de
neconceput în imaginarul pocăitului ca acest obiect, crucea, să fie prezent în
sau pe locaşul de închinare. De ce era această idee de neacceptat? Motivele
neacceptării crucii atunci erau multe.
Unul ar
fi că acest semn deturnează privirile de la ceea ce Dumnezeu a făcut la
Golgota. E adevărat că apostulul Pavel spune:
„Fiindcă
propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce Sunt pe calea pierzării: dar
pentru noi, care Suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.”
Şi noi
am putea crede că Pavel predica despre cruce, despre instrumentul pe care
Hristos a fost răstignit. Dar Pavel nu predica despre cruce, despre obiect. El spunea
:
„Căci
întrucît lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea
lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin
nebunia propovăduirii crucii. Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi Grecii
caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care
pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie.”
Pavel a
spus că el predică pe Hristos care prin faptul că a murit în locul oamenilor le
aduce acestora mântuirea. Aşadar Pavel pune accent pe Domnul. Nu obiectul e
important aici ci Persoana și lucrarea Ei! Ceea ce s-a întâmplat! Acţiunea de la Golgota este
fundamentală! Da, poţi spune dacă vrei să venerezi lemnul sau să-l faci simbol că
Pavel a mai spus: „noi propovăduim pe Hristos şi pe El răstignit”. E adevărat,
asta a spus apostolul Pavel. Dar ce înseamnă asta? Că obiectul suferinţei este
de apreciat? Nu. Nicidecum. Ceea ce este de apreciat este faptul că Hristos a
ales să se lase răstignit. Acţiunea Lui a adus oamenilor mântuirea. Şi e
adevărat că Hristos a fost răstignit pe o cruce, nu ca cea de azi cu siguranță, pe lemn. Dar nu crucea, nu lemnul
ne mântuie. Jertfa lui Hristos avea aceeaşi valoare şi dacă El era ucis în alt
fel. Jertfa e importantă nu modul în care ea a fost realizată. Obiectul a avut
nici un pic de importanţă.
Un alt
motiv de respingere al crucii, repet din nou nu avea forma de azi, este dat de faptul că glorificând crucea implicit
îi glorificăm şi pe cei care L-au pus pe Domnul pe Cruce. Crucea este pentru mulţi un factor care le
aminteşte de suferinţele Domnului pentru păcatele lor. Din acest motiv se simt
cumva ataşaţi de cruce. Nu o venerează dar o simpatizează. Aceştia o
privesc ca pe un simbol care stimulează
cumva apropiere de Dumnezeu.
Nu regret deloc dacă supăr pe cineva spunând că cei care
pun crucea ca simbol al creştinismului pot la fel de bine să pună şi suliţa,
cuiele, biciul şi implicit toată echipa de soldaţi, preoţi, farisei, cărturari
care au contribuit la suferinţele, răstignirea şi moartea Domnului.
Crucea pentru un copil al lui Dumnezeu ar trebui să fie
un simbol al ocarei, al dispreţului, al groazei. Ar trebui să ne detaşăm de
cruce ca obiect. Să o privim cu repulsie mai ales că este și o minciună ieftină.
Dacă venerăm crucea cu mult mai mult ar trebui să-l
venerăm pe Iuda care l-a vândut pe Domnul ca să fie ucis pe cruce. Dar pe Iuda
nu-l venerăm pentru că Domnul a spus despre el:
„Fiul omului, negreşit, Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de
omul acela, prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el,
să nu se fi născut.”
Domnul
l-a condamnat pe Iuda din cauza acţiunilor pe care el urma să le facă. După
acestă logică de condamnat nu sunt obiectele: crucea, suliţa, coroana de
spini... că ele nu sunt nimic, ci oamenii care le deifică. Cei care le
atribuie înţelesuri, sensuri, funcţii de
identificare cu Dumnezeu, cu dogma creştină, obiectelor prin care Domnul Isus a
fost chinuit, ei se fac la fel de vinovaţi ca şi cum ar onora pe cei care L-au
ucis pe Domnul.
Un alt
motiv de repulsie faţă de cruce ca obiect este dat de faptul că identificându-ne
cu ea aprobăm idolatria din Bisericile Tradiţionale.
Crucea
nu a fost un simbol folosit de Biserica Primară. Ca neoprotestant care citeşti
Biblia nu găseşti nici măcar un loc unde să scrie că apostolii sau unul din
credincioşii din Biserica Primară s-au închinat făcându-şi cruce.
Crucea
a început să capete importanţă odată cu scrierea lui Eusebiu din Cezareea. În
lucrerea sa „Vita Constantini” a descris un eveniment din viaţa împăratului Constantin cel Mare. Eusebiu a spus că împăratul a
avut un vis în care a văzut semnul crucii pe cer şi a auzit o voce care i-a
spus „In hoc signo vincis!” sub acest semn vei învinge. Se ştie că era în conflict cu împăratul
Maxenţiu şi că în 312, deşi avea trupe mai puţine, l-a învins.
Real
sau nu visul lui Constantin cel Mare nu ştim. Ceea ce ştim e că şi dacă a fost real nu a fost de inspiraţie divină fiindcă Domnul a fost acela care a calificat
închinarea după anumite ritualuri şi chiar închinarea din Templu ca fiind una
incompletă şi că adevărata închinare este cea în duh şi adevăr. Mai mult - nu putem să credem pe un criminal, politician, pe unul plin de mândrie, pe Constantin cel Mare, care nu a fost niciodată creștin.
Dacă
Domnul a descalificat indirect închinarea din Templul de la Ierusalim şi pe cea
din Templul din Samaria şi a pus accent pe închinarea în duh şi-n adevăr, noi
greșim când acceptăm simbolurile. Greşim fiindcă prin faptul că le acceptăm ne dăm
acordul că închinarea din Bisericile Tradiţionale este una bună, biblică,
curată.
Acceptarea
crucii ca obiect ne pune pe noi în situaţia de a tăcea în faţa miilor de
ritualuri pâgâne care au intrat în creştinismul tradiţional (ortodox şi
catolic) şi încet vom accepta şi noi acest mod de închinare.
Sunt
azi neoprotanţi care i-au depăşit pe ortodocşi în zelul lor. Îşi tatuează cruci
şi numele Domnului pe piele doar ca să arată că ei sunt ai Lui.
Dacă
Domnul sau unul din apostoli şi-ar fi făcut un însemn pe piele – că
aveau şi ei metode atunci – ar fi justificată o asemenea poziţie. Dar ei nu
numai că nu au făcut asemenea hidoşenii ci au combătut pe cei care se tăiau
împrejur ca semn că sunt ai lui Hristos. Noi azi nu ne mai tăriem împrejur dar
punem o cruce pe perete sau pe piele ca să arătăm că suntem mântuiţi.
Multe
Biserici neoprotestante nu mai sunt Biserici ci sunt biserici – adunări lipsite
de prezenţa lui Dumnezeu şi ca să arate că totuşi ei sunt ai lui Dumnezeu fac
ceea ce au făcut şi Bisericile Tradiţionale când s-au îndepărtat de Dumnezeu,
pun semne în locul faptelor.
Domnul
nu a spus că Biserica lui va fi identificată după semnul crucii sau alte semne
ci după ascultarea de Scriptură, dragoste,
roade, eliberări
de draci, vorbire în alte limbi, protecţie divină, vindecări supranaturale şi nu în
ultimul rând prin sfinţire. Când nu mai sunt acestea între noi punem în locul
lor ce putem şi noi. Şi aşa devenim ca Bisericile Tradiţionale.
Crucea
ajunge să fure locul relaţiei cu Hristos şi al închinării în duh şi adevăr. În
multe Biserici neoprotestante nu mai e prezența lui Dumnezeu în mod vizibil.
Avem doar impresia că e prezent Dumnezeu acolo dar El nu e. Relaţia vie, autentică, reală cu Hristos nu
mai e din cauza păcatului, a lipsei rugăciunii, a depărtării de lucrarea
Duhului Sfânt. Multe Biserici sunt goale
de prezenşa Duhului Sfânt şi dacă nu mai e acolo Duhul Sfânt acea adunare nu
mai e Biserică. Problema e că ea se crede Biserică. Şi dacă manifestarea
darurilor Duhului Sfânt şi prezenţa Lui reală nu mai sunt, ele sunt înlocuite de cruce.
Vorbeam
cu un coleg şi îi spuneam că nu sunt de acord ca acest obiect să fie pus în Casele de Rugăcine. Mi-a spus dacă nu punem crucea Casa de Rugăciune riscă să
fie identificată cu o sală de conferinţe. Deci după logica unora prezenţa crucii
într-o sală face diferenţa între o adunare a lui Dumnezeu şi una a firii.
Dacă
crucea este semnul că o grupare de oameni sunt creştini înseamnă că suntem
talpa iadului. Acele aşa zise biserici în care crucea este semnul că cei care
se adună acolo sunt ai lui Hristos şi nu dragostea lor, puterea Duhului Sfânt
din ei, darurile Duhului Sfânt prezente, roada Duhului Sfânt din viaţa lor ...
sunt pierdute. Şi mi-e teamă că toate Bisericile care acceptă să pună crucea în
ele se îndepărtează de relaţia vie şi actuală cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi
pun în locul ei altceva.
Să ne
cercetăm şi să vedem ce am copiat din sistemul lumii şi al lui Satana. Să ne
venim în fire punând mâna pe Biblie şi să lăsăm numai sistemul lui Dumnezeu în
vigoare în Biserică.