sâmbătă, 13 februarie 2016

Mrs. „Google Scholar” și-a uitat caietul acasă. Un nou răspuns dnei Alina Mungiu-Pippidi.

epochtimes-romania.com
Alina Mungiu-Pippidi este un „scholar”.
Alina Mungiu-Pippidi este un „Google Scholar”.
Alina Mungiu-Pippidi este un „Google Scholar” cu 1580 de citări în sistemul Google Academic.
Un „Google Scholar” este o autoritate în domeniul său de competență.
Un „Google Scholar” este credibil în domenii conexe domeniului său de competență.
Un „Google Scholar” poate să greșească, dacă atacă subiecte din afara domeniului său de competență.
Un „Google Scholar” ajunge să blufeze, dacă „și-a uitat caietul acasă” ori și-a depășit domeniul de competență.
Un „Google Scholar” poate deveni agresiv și bădăran, când i se demonstrează că „și-a uitat caietul acasă”.
Un „Google Scholar” bădăran devine o țoapă intelectuală.
Alina Mungiu-Pippidi este un „Google Scholar”.
Am citit cu stupoare răspunsul dat de dna Alina Mungiu-Pippidi în editorialul intitulat „De partea cui sunt românii în acest război?”. Fără a aduce vreun argument suplimentar (de fapt, un prim argument) în sprijinul ideii că protestatarii români anti-Barnevernet ar fi trepădușii lui Putin în războiul său ideologic cu occidentul, dna Mungiu se mulțumește să facă ceea ce englezul, cu o expresie foarte plastică, numește throwing one’s weight around. Le reproșează preopinenților ei (în cazul de față, mie și colegului Ioan Brie) că nu au vizibilitate academică. De aceea nu au dreptate.
Confuzia elementară întreținută (cu bună știință?) de dna Mungiu-Pippidi este că „expertiza” dintr-un domeniu funcționează ca baghetă magică deschizătoare de lacăte în alte domenii. În multe domenii. În toate domeniile. Drept urmare, doamna Mungiu-Pippidi se burzuluiește în contra mea cu toată greutatea academică a celor 1580 de citări de pe Google Academic, în încercarea de a desființa ceea ce nu poate fi desființat printr-un simplu apel la autoritate: informații factuale.
Magistra dixit, dar dixit fără dovezi; deci fără temei și fără folos.
Or, dacă e vorba să stabilim grosso modo aria preferințelor politice ale organizatorilor protestelor anti-Barnevernet, am pretenția (cu sau fără citări în Google Academic) că mă pricep. Între cei mai activi susținători ai mișcării se numără pastori români din Statele Unite sau din diaspora europeană. Pe câțiva dintre liderii mișcării anti-Barnevernet îi cunosc personal. Pe unii, suficient de bine ca să știu că au legătură cu politica lui Putin cam cât are dna Pippidi cu teologia creștină. Adică niciuna.
Mulți dintre pastorii despre care vorbesc au emigrat dintr-o Românie sufocată de ideologia comunistă. Sunt pro-republicani convinși, detestă etatismele, sunt sensibili la ceea ce este sau pare a fi abuz al statului. Putin, cu ideologia lui agresivă, cu agenda lui de îngrădire severă a minorităților religioase neoprotestante din Rusia, nu poate fi în niciun caz sursa de inspirație pentru pastorii neoprotestanți evadați din România claustrată a anilor ‘80.
Așadar, dna Mungiu-Pippdi invocă în mod gratuit penajul academic, căci lipsa mea de vizibilitate, respectiv vizibilitatea celor 1580 de referințe ale ei „nu sunt în chestie”. Haloul științific al dnei „Google Scholar” este strălucitor, perfect rotund, de-a dreptul feeric, dar suferă de un mic defect: nu trage deloc la cântar când este aruncat în balanța dezbaterii „Românii vs. Barneverent”. Când se mulțumește să-l introducă în discuție pe ușa din spate, fără alte argumente, purtătoarea lui nu înaintează cu niciun milimetru în validarea tezei pe care o enunță.
Că lui Putin s-ar putea să-i prindă bine valul emoțional creat de seismul anti-Barnevernet nu exclud. Dar să nu ne ceară dna Pippidi să renunțăm la proteste, pe motiv că ele vor fi speculate de Kremlin. În aceeași logică, ar mai lipsi ca omniscienta noastră analistă să ne spună că nu trebuie să respirăm, fiindcă facem jocul celor care poluează atmosfera cu dioxid de carbon și care contribuie la încălzirea globală! (Despre responsabilitatea pe care Norvegia-mută-ca-o-lebădă o are pentru imaginea ei șifonată, vezi AICI).
Altminteri, când vine vorba de intrat în jocul anti-occidental al Rusiei, doamna Mungiu-Pippidi plătește și ea tribut cu vârf și îndesat. Mai mult decât își imaginează. Piesa ei de tristă notorietate, Evangheliștii, ar fi mană cerească în mâinile unui Alexandr Dughin chitit să demonstreze cât de rinocerizați sunt ideologii de școală nouă, puși pe „reformă” și pe „curățenie”. Căci respectiva piesă, care toarnă hârdaie de lături peste sensibilitățile religioase ale unei majorități a românilor, ilustrează cam în ce direcție merge „curățenia” pe care o vizează ideologii stângii și cum sunt înțelese limitele maximale ale libertății de exprimare, devenite pretext de a insulta gratuit convingerile cele mai intime ale credincioșilor români, indiferent de confesiune. În fine, e dreptul dnei Mungiu-Pippidi să scrie și să publice blasfemii, după cum e dreptul altora să-i spună: „Doamnă, scrii blasfemii! Nu se face! Ăsta e cel mai ieftin mod de a face literatură. Sau erzațuri literare. Să scrii ca Dante, Cervantes și Shakespeare e greu. Să scrii ca matale nu e complicat.”
Să mai observăm ceva: doamna Mungiu-Pippidi are ambiții mari pentru România. Vrea să o facă transparentă, curată, decentă. Dar constat că deocamdată dezideratul transparenței nu se poate „implementa” nici măcar pe platforma ei online. Un comentariu pe care l-am lăsat în data de 4 februarie a fost trecut la index și face în continuare anticameră. Probabil așteaptă ceasul în care competenta dna Mungiu va isprăvi misia ei de asanare a României. Atunci, probabil, va putea fi aprobat și comentariul meu.

Sursa:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu