 |
În urmă cu ceva ani am auzit o vorbă între tinerii din emigraţia românească din Statele Unite:
„sînt două feluri de oameni, oameni care muncesc şi pastori… „.
N-am reacţionat, pentru că ştiam că este aşa.
Există pastori paraziţi? Da, există… i-am văzut cu ochii mei. Sînt din ce în ce mai puţini, dar în anii 90 erau o specie pe cale de apariţie. Nişte trîntori, vrednici de scos afară pe urdiniş.
Întrebarea a plutit în aer din nou în ajunul celei de a III-a ediţii a trainingului de orientare în carieră de a Universitatea Emanuel din Oradea.
Există, de ce să nu recunoaştem, oameni care aleg „cariera eclesială” nu numai pentru avantajele slujbei, pentru beneficiile de imagine, ci şi, de ce nu, pentru o mai bună aşezare în inacţiune, din pricina proastei închipuiri pe care o au asupra slujbei pastorale.
Perspectiva jegoasă le este cadorisită uneori de preacinstiţii pastori pe care îi au pe acasă. Există o astfel de categorie, sper eu, pe cale de dispariţie (şi astfel de ieşiri în public îi vor pune pe jar şi mai dihai) de pastori care clocesc lenea şi toacă frunză la cîini toată ziulica.
De pregătit nu se pregătesc pentru predici. Reîncălzesc predici vechi sau fură cîte o schiţă de pe la întîlnirile de la comunitate sau de pe la vreo conferinţă, de ce nu … şi de pe internet. Dacă îi asculţi … distrug cu hărnicie cele mai frumoase texte din Scripturi prin predici execrabile, improvizaţii pe marginea ştirilor de la ora 5 sau găselniţe de genul „ştiaţi că”, asezonate din plin cu psihologie de cartier şi mulţi deci(tem)beli. Ţipă şi gesticulează în lipsa argumentelor.
De vizitat nu vizitează, deşi au parohii compuse din circa 40 de familii. I-ar vizita în fiecare lună pe fiecare cel puţin o dată pe toţi, dar nu… . Se plimbă ca musca fără cap dintr-o parte în alta a ţării sau a lumii, cînd sînt simpozioane, conferinţe. S-au transformat în „simpozionişti”. Sînt şi la Sinaia şi la Predeal şi la Mamaia şi la Oradea şi la Big şi la Peniel şi la Asociaţia Familiilor şi la Asociaţia Bărbaţilor şi la Asociaţia Femeilor.
De invitat pe la evanghelizări nu-i invită nimeni, dar se fac că se duc. Dacă nu se simţesc fraţii să-i cheme, se invită singuri.
Altă slujbă nu au, corturi nu ţes, nici acoperitoare de capră nu cos. Sînt foştii „sponsoraţi” de vocaţie, nişte licheni pe trupul bietelor biserici, nişte popi, „mici prestatori de servicii spirituale”, nişte meseriaşi ai amvoanelor, slujbaşi ai cuvintelor aruncate în devălmăşie.
Enoriaşii nu-i suportă, dar îi susţin.
„Ce să facem, frate, rău cu rău, dar mai rău fără rău… e un nesimţit, dar ce să le facem…. cine ne mai înmormîntează şi pe noi?”
Această specie de lipitori este responsabilă de felul în care a decăzut imaginea pastorului în România acestui sfîrşit şi început de secol. Pastorii au ajuns a fi consideraţi nişte şmecheraşi descurcăreţi, nişte „casnici” care n-au altă treabă decît să dea din gură trei ore pe săptămînă după care „trai şi viaţă, nineacă”. De invidiat, nu-i aşa? Eu însumi l-am întrebat pe unul prin anii 90 ce caută la Teologie pastorală că am văzut că nu are nici vocaţie, nici dar.
Ce să fac, frate? Eram pe macara, nici nu ştiţi ce frig e acolo iarna? Ce să fac? Am venit şi eu aici poate intru pe-o felie undeva… călduţ, călduţ, maşină vine, casa la biserică…. sponsorizare mi-a promis cineva… numai biserică să mai găsesc…
Lepra! Măgar a fost cinstit. Cu furie îi aghezmuiesc pe studenţii de la teologie să le iasă lenea din cap şi să muncească, dacă au parohii mari şi grele.
Să îşi ia altă slujbă, dacă au parohii mici, mai mici decît 10-12 familii. Să se mute între oameni şi să trăiască viaţă de sacrificiu între ei. Dacă trăiesc între plugari, să bage primii plugul în brazdă, sfinţind pămîntul şi cu sudoarea lor. Dacă trăiesc între meşteşugari, să meşteşugărească învăţînd. Să fie oameni între oameni şi să întindă la uşa bisericii palma bătătorită de muncă.
Am nenumărate exemple de foşti studenţi care şi-au cîştigat autoritatea şi respectul între săteni prin felul în care au ştiut să îşi trăiască şi munca şi odihna şi prin felul în care oamenii i-au văzut ostenind în pămîntul Evanheliei sau în ţarina comunei (s.m).
Am în minte şi exemplele acestor mici boiernaşi pripăşiţi prin naivitatea oamenilor de bună credinţă care ar fi aşteptat ca oile pastor şi le-a ajuns la turmă lup în haină de oaie.
Ce-i de făcut? Eu cred că această situaţie nu va mai dura mult.
S-au schimbat generaţiile. Au venit în comitete oameni tineri, care sînt patroni de firme sau angajaţi care muncesc din greu în multinaţionale sau în propriile ateliere, oameni care ştiu ce înseamnă munca şi nu mai sînt pradă mentalităţilor comuniste sau mentalităţii din bisericile tradiţionale unde popa-i popă şi trebuie îngăduit oricum. Acum aceştia s-au învăţat să ceară socoteală de muncă, aşteaptă rezultate şi solicită rapoarte lunare pentru munca făcută. Bravo lor! În fond fiecare biserică are pastorul pe care şi-l merită!
De asemenea, au apărut oameni luminaţi în unele comitete de comunitate care cer fiecărui pastor să fie sub autoritate. Fără autoritate deasupra nu poţi administra autoritatea. Ucenicia autentică, în forma ei veche, este o posibilă soluţie pentru eliminarea acestor viruşi din Trupul Bisericii. Am încredere că Duhul îi va scoate la iveală şi Lumina lui Cristos îi va fugări ca pe gîndacii de bucătătorie sosiţi neinvitaţi la Ospăţul Împăratului.
Slavă Domnului, de asemenea, pentru încetarea acelui sistem care a corupt atîtea inimi, sponsorizarea „în orb” a harnicilor lucrători de pe tărîmul patriei. S-a dus! Gata!
Să cîntăm aşadar cum „spune poetul de cîntare” în cîntarea de sub numărul….
„La muncă, fraţi, pentru Cristos…în via Sa cu zor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu