 |
Ca reacţie la una dintre emisiunile difuzate la radio Unison o ascultătoare mi-a scris următoarele cuvinte:
„Martorii lui Iehova sunt un pericol insignifiant pentru mărturia Evangheliei. Adevăratul pericol lucrează ca aluatul în toate adunările baptiste şi penticostale, deopotrivă. A pomeni Numele sfânt al Domnului Isus într-un asemenea duh este blasfemie. Recent a fost în oraşul nostru într-un turneu de evanghelizare cineva din Arad cu trupa de laudă şi închinare (!). Bisericile baptiste şi una penticostală au umplut cea mai mare sală de spectacole din oraş. S-a făcut pledoarie Bibliei! Se laudă că se întorc tineri. Întrebarea este: care este dumnezeul la care se întorc?” Şi ca să-mi confirme în legătură cu ceea ce s-a întâmplat acolo mi-a dat şi un link în care am putut viziona o înregistrare cu o astfel de manifestare. Ceea ce am văzut nu îmi era necunoscut şi a trebuit să îi dau dreptate.
Nu de puţine ori am spus că unul dintre cele mai mari rele care lucrează azi în biserici este muzica. Ceea ce nu au reuşit să facă comuniştii, cu toată presiunea şi determinarea lor, o reuşeşte astăzi muzica lumii care s-a infiltrat în biserică, îmbrăcată în haina sfinţeniei.
În anul 2011 am scris un editorial care a avut ca punct de pornire tot o scrisoare a unei ascultătoare a postului de radio Unison, ascultătoare care atunci studia muzica la Geneva. La unul dintre cursurile la care a luat parte profesorul le-a citat din Platon şi Socrate. Platon a spus: „Cântecele noastre sunt legile nostre” iar Socrate a afirmat: „Modurile muzicii nu s-au schimbat niciodată fără schimbarea legilor constituţionale”. Profesorul spunea că nu putem studia omul fără să-i studiem muzica, sau, ca să schimbăm legile constituţionale ale unui om sau popor trebuie să-i schimbăm şi muzica. Ideea din cursul respectiv era că există în istorie o influenţare a societăţii prin muzică. Dacă vrem să schimbăm legile trebuie să schimbăm muzica. În lucrarea lui Platon, „Statul”, sunt descrise în detaliu care moduri anume din muzică sunt recomandate la statul ideal şi care nu.
Despre puterea muzicii s-a vorbit mult şi, într-un fel sau altul, am simţit-o toţi, mai mult sau mai puţin. Pentru că tot i-am citat pe clasicii din antichitate să ne ducem în urmă la mitologia greacă şi să amintim acea poveste despre Ulise şi tovarăşii lui, pe când se întorceau spre casă de la epuizantul război troian. Ulise fusese avertizat de către vrăjitoarea Circe că urmau să treacă cu corabia pe lângă o insulă locuită de sirene. Problema era că aceste sirene cântau atât de frumos încât nimeni nu putea rezista cântecului lor. Dar scopul acestui cântec nu era ca ei să aibă o călătorie plăcută cât de a fi atraşi spre stânci, corăbiile urmând a fi distruse iar ei omorâţi. Mulţimea oaselor de pe ţărm erau mărturie despre cruzimea sirenelor. Soluţia găsită de Ulise a fost ca tovarăşilor lui să le pună în urechi dopuri de ceară iar pe el, care totuşi dorea să asculte cântecul sirenelor, să îl lege de catarg, cu interdicţia ca să îl dezlege, oricât de mult i-ar ruga. La auzul cântecului sirenelor Ulise se zbate în agonie, cerând să fie eliberat. Tovarăşii lui însă nu îl ascultă şi, în felul acesta, reuşesc să scape.
Chiar dacă acest episod care face parte din epopeea Iliada, atribuită lui Homer, este doar o poveste, putem învăţa multe din el. Dar am mai auzit o poveste, care s-ar putea să fie şi adevărată, nu ştiu. Se spune că s-ar fi întâmplat în oraşul german Hameln, prin luna iunie a anului 1284. Povestea spune că locuitorii acestui oraş se trezesc invadaţi de şobolani şi nu au nici o altă soluţie de a scăpa de nenorocire decât să apeleze la un flautist ciudat care le-a promis că îi poate scăpa de pacoste. Se înţelege cu reprezentanţii oraşului să îi scape de şobolani contra sumei de 1000 de guldeni, o sumă considerabilă. La sunetele vrăjite ale flautistului şobolanii părăsesc târgul şi se îneacă în râu. Odată scăpaţi de şobolani oamenii nu mai vor să plătească suma întreagă şi-l alungă pe flautist. Se spune că pe data de 27 iunie, pe când oamenii erau la biserică, sunetele vrăjite ale flautistului s-au auzit din nou pe străzile orăşelului, de data aceasta copiii având aceeaşi soartă ca şi şobolanii.
Aşa cum am spus, nu ştiu dacă această poveste este adevărată dar adevărat este că astăzi tinerii şi copii credincioşilor sunt vrăjiţi şi atraşi de sunetele fermecate ale muzicii aşa zis creştine şi duşi spre prăpăstiile iadului, fără ca cineva să mai caute să-i oprească. Nu doar că nu mai caută să-i oprească nimeni dar sunt conduşi spre iad şi pierzare de însăşi liderii lor. Tot în urmă cu ceva ani, nu mulţi, o cunoştinţă care a venit din Cluj Napoca şi s-a mutat în Zalău mi-a relatat ce se întâmplă într-o biserică din Cluj, printre cele mai mari din oraş şi din care el a făcut parte. Ca să înţeleg mai bine mi-a dat spre vizionare şi un film făcut chiar de către biserica respectivă. Ce am văzut m-a îngrozit de-a dreptul. Liderii bisericii prezentau copiilor şi tinerilor din biserică chiar muzica lumii, făcând o comparaţie între aceasta şi muzica din biserici, mărturisind că muzica din biserici care se inspiră din muzica satanistă a lumii este de dorit şi acceptat! Liderii de copii şi tineret ai bisericii nu aveau nici o problemă să declare în văzul tuturor că ei ascultă muzică rock satanistă, de exemplu formaţia AC/DC. Ca rezultat (doar unul dintre ele) din acea biserică au ieşit vreo cinci, poate chiar mai multe, formaţii de muzică rock „creştină”. Şi acest lucru nu era şi nu este nici o problemă pentru liderii acelei biserici. Spuneam atunci că dacă aş avea un copil şi nu ar fi decât acea biserică în oraş nu l-aş lăsa să meargă acolo cu riscul să nu vadă niciodată o biserică. Nu i-ar face bine dar i-ar face mult rău. Este de-a dreptul tragic că tinerii se nenorocesc în ceea ce mulţi numesc casa Domnului, dar care nu este decât o peşteră de tâlhari, un loc de distracţie. Pentru că în aşa ceva s-au transformat multe adunări în ultimii ani. Muzica este cea care realizează această nouă configurare, care modelează copiii şi tinerii din adunări. Ceea ce nu au putut face persecutorii două mii de ani face în aceste zile muzica nesfântă adusă în biserici.
Se vorbeşte mult prin astfel de adunări despre trezire, despre faptul că o generaţie se ridică pentru Hristos, ca să cucerească România şi stările de entuziasm care vin din firea pământească aţâţată până la maxim chiar de ritmuri vodoo, sunt etichetate ca venind de la Duhul Sfânt. Duhul Sfânt a ajuns să fie batjocorit şi blasfemiat atribuindu-se lucrări pe care nu le face! Oare nu este hulă împotriva Lui să spui că El face ceea ce nu face, lucrări pe care şi numai oameni cu mintea la cap nu le primesc, pentru că se vede clar că nu Dumnezeu este la originea lor?
Muzica a preluat controlul în biserici. Mulţi s-au bucurat de aceasta dar în contextul a ceea ce am spus vă daţi seama cât este de grav acest lucru? Nu ne mai imaginăm o biserică fără trupă de laudă şi închinare (ce formulă fără nici un suport biblic, împrumutată din muzica rock). Şi cine să fie la conducere dacă nu tinerii care mai înainte de orice ar avea nevoie de pocăinţă? Atmosfera din ceea ce unii numesc biserică sau la concertele care poartă nume creştine rivalizează cu sălile de discotecă, atât prin comportament cât şi prin ţinută. Fetele îmbrăcate provocator (dar şi femei care ar putea fi bunicuţe) se zbenguie şi se bat provocator cu palmele peste şolduri şi fese şi se leagănă lasciv.
S-a mers până acolo încât adevărata muzică duhovnicească este ridiculizată şi aruncată cu dispreţ la coşul de gunoi. Textele sacre, scrise de oameni ai lui Dumnezeu care au suferit pentru El, sunt date la o parte pentru cuvinte care nu spun nimic şi care au singura calitate că, repetate la nesfârşit, duc la o stare de transă, la fel cum întâlneşti la păgâni. Am trăit astfel de stări pe când nu eram credincios şi eram un fan al muzicii rock sataniste. Şi acum văd aceleaşi efecte dar în dreptul celor ce spun că Îl laudă pe Dumnezeu şi că I se închină Lui.
Pe fondul acesta al hipnozei care se realizează prin muzică vin foarte uşor învăţăturile stricate, ereziile strecurate pe furiş şi de care lumea religioasă este plină. Cine să mai poată face diferenţa când este drogat, sedat, manipulat emoţional? Dar pe cine mai interesează adevărul atât timp cât singura procupare este pentru emoţii şi stări de extaz religios? Liderii deja afirmă pe faţă că doctrina nu mai este importantă atât timp cât ajungi la experienţe ieşite din comun. Singurul lucru care contează pentru aceştia este cum să se simtă bine. Nu are importanţă ce fel de muzică se cântă, ce ritmuri se folosesc ci doar ce efect au asupra omului. O stare de păgânism botezat cu nume creştin.
Vorbeam despre muzica sirenelor şi despre flautistul cu flautul lui fermecat. Şi, aşa cum se întreba cineva odată, ne putem întreba şi noi cum sună, cum ar trebui să sune muzica vrăjită a celui rău? Să sune ea respingător, oribil? Cu siguranţă nu toată. Va fi şi din aceasta, dar nu toată. Muzica celui rău va suna frumos. Dar nu tot ce este frumos este şi adevăr. Acel cineva mai spunea că adevărul şi frumosul sunt independente unul faţă de altul şi sunt separabile dar noi trebuie să le căutăm împreună şi înainte de frumos trebuie căutat adevărul. Satan poate fi frumos, adică să ia chip de înger de lumină, dar nu este şi nu va fi niciodată în adevăr. Un scriitor antic, Athenaidos, spunea că „scopul muzicii nu e plăcerea ci slujirea virtuţii” iar marele compozitor Bach afirma: „Muzica este spre slava lui Dumnezeu şi spre desfătarea oamenilor”. Problema este că muzica nu mai este spre slava lui Dumnezeu ci numai spre desfătarea oamenilor. Să fie aşa în lumea neregenerată, înţelegem. Dar să fie la fel şi în biserică? Acesta este un lucru greu de crezut dar care se întâmplă azi sub ochii noştri.
Dacă ne uităm în istorie putem observa cu uşurinţă importanţa muzicii şi felul în care Dumnezeu a dat muzica Lui în lucrările de trezire. Să ne aducem aminte de trezirea de care Dumnezeu a făcut parte Angliei, în timpul marelui om al credinţei, John Wesley (1703-1791), liderul mişcării metodiste. Alături de el a stat în această lucrare şi a avut un rol deosebit, fratele său de trup, Charles Wesley, după cum spunea Tozer, cel mai mare compozitor de imnuri creştine după David cel inspirat. O altă lucrare asemănătoare, chiar dacă nu la acelaşi nivel, a avut loc şi în România prin Oastea Domnului, mişcare care a început în anul 1923, prin preotul Iosif Trifa. Dumnezeu a aşezat alături de el doi titani ai credinţei din România, mari compozitori de imnuri creştine: Traian Dorz şi Nicolae Moldoveanu. Muzica şi versurile lor au inspirat toată acea generaţie de creştini, au unit, au dat impuls şi curaj mişcării şi, într-o anumită măsură, o mai fac şi astăzi. Muzica lor a produs o generaţie de oameni dăruiţi, dedicaţi, martiri pentru Hristos. Ceea ce nu au putut face liderii religioşi a făcut muzica acestor doi oameni ai lui Dumnezeu. Prin muzica lor s-au putut uni baptişti, penticostali, ortodocşi, creştini după Evanghelie. Efectul a fost o generaţie de sfinţi.
Toate acestea le ştie şi cel rău. Şi el a ştiut cum să lucreze şi să denigreze adevărata muzică sfântă şi să o ridiculizeze, tocmai pentru că îi ştia puterea. Şi a adus alta în locul ei ca să facă unitate. Şi niciodată nu a fost aşa o unitate ca azi, mai ales printre tineri. Muzica stricată a lumii, muzica rock în special, cu puterea ei extraordinară de a atrage, a fost adaptată şi ajustată în aşa fel încât să pară duhovnicească. Textele au fost puse cu furca, la întâmplare, nişte cuvinte care să amintească despre Dumnezeu, şi i-au zis muzică creştină. Au fost destui aaroni care să ia una de la unul, alta de la altul, să le arunce în focul patimilor fireşti şi din toate acestea să facă un viţel înaintea căruia toţi au căzut cu feţele la pământ spunând: „Acesta este dumnezeul nostru!” Şi petrecerea este în toi: în sfîrşit unitate la nivel mondial! Nici nu mai contează ce cred unii s-au alţii, diferenţele doctrinare (pe cine mai interesează aşa ceva?), tot ce contează este starea de extaz şi bucurie. Ameţiţi de cântecul dulce al sirenelor nimeni nu mai are timp să gândească. Un lider al acestei mişcări din România şi spunea într-un concert de acest fel că el îi apreciază pe tinerii implicaţi în această mişcare că ei nu gândesc, şi vedea aceasta ca un lucru bun. A nu gândi este necesar pentru a fi dus în rătăcire. Şi pe fondul acesta învăţăturile care sucesc Scripturile vin pe furiş, în urmă, strecurându-se ca şarpele, pe terenul confuziei şi derutei spirituale. A ţipa în gura mare „Isus este Domnul” nu are nici o valoare dacă nu ştii cine este Adevăratul Isus, dacă nu L-ai cunoscut şi dacă nu te supui Lui, în ascultare deplină. A scanda lozinci din fire nu-l sperie nici pe Satana şi nici nu-i face plăcere Celui Preaînalt. A rosti cuvinte şi a proclama adevăruri fără nici o bază în trăire nu produce nici un efect în lumea spirituală, nici un efect benefic. Găsim consemnat în F.A. 16 cum a procedat Pavel atunci când o femeie cu un duh de ghicire le făcea reclamă în Filipi: 17 „Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi după noi, şi striga: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.” 18 Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: „În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea.” Şi a ieşit chiar în ceasul acela.” Dacă ar fi fost liderii de azi în cauză s-ar fi bucurat şi ar fi spus că Dumnezeu îşi proslăveşte Numele, chiar printr-o ghicitoare. Dar Pavel cu adevărat era călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de muzica lumii, de oamenii fireşti, care iubesc păcatul şi se iubesc pe ei înşişi, care seamănă leit cu lumea, ca să-Şi facă lucrarea. Dumnezeu are nevoie de oameni puşi de o parte pentru el, care au ieşit din lume şi au lepădat„meşteşugirile ruşinoase şi ascunse”, care „nu umblă cu vicleşug şi nu strică Cuvântul lui Dumnezeu, ci, prin arătarea adevărului, se fac vrednici să fie primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4:2) Ce fac aceştia, cei ce promovează azi această muzică pervertită, se încadrează la „meşteşugiri ruşinoase şi ascunse, la vicleşug şi stricarea Cuvântului lui Dumnezeu”. Mulţi alergă după ei dar aceasta nu înseamnă că aceştia au găsit adevărul, ci doar că au găsit ceea ce le place, ceea ce le gâdilă plăcut urechile. Acesta fiind un semn al vremurilor de pe urmă.
Este evident că muzica uneşte şi reconfigurează, că are o putere extraordinară în acest sens. Diferitele genuri atrag oameni diferiţi sau, mai bine spus, îi fac să fie la fel pe cei ce erau diferiţi. Unora le place jazz-ul, altora muzica populară, altora manelele (uitaţi-vă numai la felul în care manelele au reconfigurat felul de a gândi al multor români), dar muzica rock are cea mai mare putere de a uni şi muzica rock a devenit muzica lumii. Şi lumea se schimbă în rău iar muzica nu este fără vină, dimpotrivă. Dar să ajungem în situaţia ca muzica rock să devină liderul mondial în laudă şi închinare al bisericilor de pretutindeni este un rău atât de mare încât numai în veşnicie vom realiza cu adevărat cât de mult a distrus şi pervertit şi câte suflete a trimis în iad, înşelându-le!
Cei ce nu vor să accepte acest nou mod de „a-i cânta lui Dumnezeu” sunt deja ridiculizaţi şi consideraţi înguşti. Şi mulţi, din cauza aceasta, de frica oamenilor, dau înapoi şi se aliniază noii mişcări de falsă trezire. Dar alţii rămân fermi pe poziţie, împotrivindu-se, pentru că ceea ce este în ei, adică adevăratul Duh Sfânt le spune că nu poate fi nici o legătură între lumină şi întuneric. Cum ar putea o muzică nesfântă (muzica rock elaborată în pântecele iadului pentru a-i nenoroci pe oameni) să-i unească pe sfinţii lui Dumnezeu?
Să ne întoarcem la Ulise şi mitologia greacă, după cum relatează Iliada lui Homer. Episodul cu sirenele a avut loc în timp ce Ulise se întorcea de la războiul troian. Troia a fost asediată de către ahei şi asediul s-a lungit pe perioada a zece ani, producând multe victime de ambele părţi. Atunci asediatorii au folosit un truc. Au costruit un cal imens din lemn şi l-au adus în faţa porţii cetăţii Troia, apoi s-au îmbarcat pe corăbii şi au plecat. Troienii au adus calul în cetate, neînţelegând care ar fi semnificaţia lui, probabil gândindu-se că este un dar din partea adversarilor lor. Ce nu ştiau era că în burta calului se aflau războinici de elită care noaptea au ieşit, au deschis porţile cetăţii şi duşmanul, care s-a reîntors în timpul nopţii, a intrat în cetate şi a trecut-o prin foc şi sabie.
Biserica lui Hristos este o cetate de necucerit, oricât de mult s-ar strădui duşmanul. Biblia spune clar că „porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18), deoarece capul ei este Cel de neînvins – Hristos. Dar aceasta nu înseamnă că cel rău nu va lupta cu ea şi că nu va duce pe mulţi în rătăcire, lăsându-i să creadă că sunt în Biserică dar, de fapt, să fie într-o organizaţie făcută după chipul şi imaginaţia oamenilor. Şi, ca să-i poată duce pe mulţi pe o direcţie greşită, printre mulţi alţii, foloseşte un agent sub acoperire deosebit de abil: muzica lumii botezată cu nume de creştin şi infiltrat în Biserică. Trebuie identificat, demascat şi scos afară.
Daniel, omul iubit de Dumnezeu, a primit multe descoperiri din partea Celui Sfânt. Unele nu le-a înţeles şi l-a întrebat pe Domnul. Răspunsul primit a fost:
„Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege.” (Daniel 12:9-10)
Prin urmare cred că vor fi unii care vor lua aminte şi vor înţelege.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu