Smerenia este caracteristica oamenilor lui Dumnezeu. Cu cât sunt mai mari cu atât sunt mai smeriţi. Dar în vremurile noastre este tot mai greu sa fii mare şi smerit. Prin urmare s-ar putea ca ceea ce credem noi că este mare să nu fie nimic.
Hollywood-ul a influenţat şi stilul de viaţă al “slujitorilor” lui Dumnezeu şi uneori este greu să faci diferenţa între o vedetă de cinema sau sport şi un slujitor al lui Dumnezeu. Stilul de viaţă, hainele, bunurile pe care le posedă, pretenţiile sau influenţa şi aprecierea celor din jur sunt similare.
S-ar părea că suntem sortiţi acestui paradox: slujirea lui Dumnezeu şi popularitatea, aprecierea din partea oamenilor. Am ajuns să pară normal ca un mare slujitor al lui Dumnezeu să fie apreciat şi să se bucure de mari avantaje şi privilegii de orice fel. Posibilităţile tehnice actuale au şi permis ca acest fenomen să poată avea loc. Pentru că deja este un fenomen.
Ne gândim la popularitatea Papei sau a altor lideri religioşi, a marilor evanghelişti, predicatori, profeţi sau vindecători, la marii cântăreţi creştini. Şi totuşi ceva nu se potriveşte. Celebritatea şi smerenia nu se pot împăca nicidecum.
Dar atunci mai poţi fi azi un mare om al lui Dumnezeu? Mai poţi face lucrările Lui şi să fii totuşi smerit? Mai poţi azi, când bisericile sunt pline de camere de luat vederi, să fii smerit şi necunoscut de oameni dar cunoscut de Dumnezeu? Parcă am fost blestemaţi să fim celebri şi populari.
Nu rezistăm tentaţiei şi fiecare se vrea vedetă pe You Tube. Ne-am văzut visul cu ochii. Nu a venit televiziunea la noi că nu avea de ce dar ne-am dus noi la ea. Justificându-ne că o facem pentru “gloria Domnului” am început să ne afişăm ca mari predicatori, profeţi, vindecători sau cântăreţi. “Dă frate link-ul tuturor, să se bucure şi să-l slăvească pe Domnul. Nu-i pentru mine, eu nu sunt nimic, şi nici câştig nu am, dimpotrivă, duc bani de acasă”.
M-am aflat în noaptea de An Nou în casa cuiva care avea obiceiul să se uite la un canal de televiziune zis creştin. Am ajuns să mă tulbur văzând cât de slabi sunt creştinii în a copia lumea şi vedetele ei. Şi totuşi, nu ne lăsăm. Numai că perseverenţa aceasta am putea să o folosim mai bine în altă parte.
Au avut loc în zilele care au trecut două evenimente cu implicaţii planetare şi de mare rezonanţă pentru ceruri. Doi dintre cei mai mari oameni ai acestei planete şi-au încheiat socotelile lor pe acest pământ şi au fost chemaţi acasă, la dreapta lui Dumnezeu. Istoria nu îi va consemna decât, poate, într-o notiţă de subsol undeva, necitită de nimeni. Nici măcar ceea ce numim Biserică, ca organizaţie, nu îi va nota în jurnalele ei şi nu le va acorda importanţă. Cu toate acestea cei doi despre care vorbesc, şi alţii pe care nu îi cunosc, au fost generalii, mareşalii lui Dumnezeu, elita Lui pe acest pământ, vedetele Lui dacă vreţi, dând o conotaţie sfântă acestui cuvânt, pentru că ştiu că Dumnezeu s-a lăudat şi se va lăuda cu ei.
Probabil că nu aţi auzit de ei. Nu au apărut la ştiri şi nici pe paginile publicaţiilor importante, greu i-ai putut vedea chiar şi în mass-media creştină, eclipsaţi fiind de “vedete”. Nu au avut avioane particulare ba poate nici măcar un automobil la scară şi nu au fost păziţi de trupe de protecţie şi pază şi nici nu au scos 15 milioane de discuri nici nu au câştigat premii Dove sau Grammy. Nu au alergat oamenii buluc după ei pentru că nu au făcut spectacol din credinţa lor şi nu au fost circari, făcându-i pe oameni să cadă pe spate sau să râdă, deşi multe suflete au fost binecuvântate prin ei. Numele lor este SIMION MAN şi MIHAIL IVANOVICI HOREV.
Au trăit foarte aproape unul de altul, deşi nu cred că pe acest pământ s-au cunoscut. Unul în România, la Răzoare lângă Târgul Lăpuş şi celălalt tot în România dar în partea de ţară ruptă cu forţa din trupul ei de fiara comunistă şi numită Moldova.
Primul ar fi împlinit anul acesta 100 de ani, cel de-al doilea avea 81 de ani.
Ambii au umblat cu Dumnezeu aproape întreagă viaţa lor. Simion Man a făcut legământ cu Dumnezeu la 11 ani iar Mihail Ivanovici Horev, din câte ştiu, a umblat cu Dumnezeu toată viaţa lui.
Au trecut la cele veşnice aproape în acelaşi timp. Duminică 13 mai 2012 a avut loc slujba de înmormântare a lui Mihail Ivanovici şi marţi 15 mai a lui Simion Man. Se vor cunoaşte în ceruri.
Viaţa lor a fost o împlinire a Scripturii. Au împlinit ce scrie în ea şi li s-a împlinit ce este scris în ea. Pentru hotărârea lor de a-L urma pe Isus Hristos au plătit un preţ greu. Persecuţie, bătăi, închisoare, au fost lepădaţi de familie şi societate, marginalizaţi. Nu au fost preocupaţi în a fi cunoscuţi de oameni şi nici în a fi apreciaţi. Singura lor dorinţă a fost de a-I fi credincioşi lui Isus Hristos.
Pe Simion Man l-am cunoscut personal. A fost cel mai sfânt om pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Am fost impresionat de cât de mult a suferit pentru Hristos dar şi cât de dârz a stat înfruntând toate greutăţile. Chiar dacă nu a făcut şcoală Dumnezeu l-a binecuvântat cu o inteligenţă ieşită din comun. Soţia mea spunea că oamenii numiţi de lume mari nu ajung nici măcar până la genunchii lui Simion Man. A sta lângă Simion Man era o binecuvântare, timpul se dilata, uitai de tot şi erai atras ca un magnet de frumuseţea acestui om, de Dumnezeu care era în el. Regret enorm că nu l-am vizitat în ultimul timp deşi, de vreo trei luni, mi-am tot propus să fac lucrul acesta. Vestea morţii lui m-a întristat profund.
Pe Mihail Ivanovici nu l-am cunoscut dar mi s-a povestit despre el de către fraţii din Moldova pe care am ajuns să-i cunosc, şi intenţionam să-l văd şi să-i iau un interviu. L-am rugat, prin aceşti fraţi scumpi din Moldova, să accepte să facem o înregistrare în care să-mi povestească experienţa lui cu Dumnezeu, marile persecuţii şi încercări prin care a trecut. Dar a refuzat şi a spus că se mai gândeşte. Nu mă cunoştea şi pentru că ştia că nu toţi care îşi spun creştini şi sunt cu adevărat, nu dorea să se asocieze cu oricine. Şi nu dorea popularitate cu orice preţ. A trecut prin prea multe şi a înţeles că nu de popularitate are el nevoie.
Ca să vă faceţi o imagine despre el vă dau câteva date pe care le-am preluat din Jurnalul de Chişinău.
Mihail Ivanovici Horev a avut un destin tragic. A trăit blocada Leningradului, a avut patru sentinţe judecătoreşti şi peste doisprezece ani de temniţă, a slujit lui Dumnezeu în clandestinitate, a avut numeroase percheziţii la domiciliu şi a răspândit clandestin Biblii pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Iată o scurtă istorie:
Pe 19 mai 1966 a fost primit în audienţă, la cererea lui, la Comitetul Central al Partidului Comunist de la Moscova pentru a prezenta dovezi despre soarta creştinilor persecutaţi din cauza credinţei lor şi pentru a cere drepturi pentru aceşti creştini. A fost arestat cu această ocazie şi a fost trimis în închisoare.
Pe 18 decembrie 1969 este arestat din nou şi trimis după gratii, într-un lagăr cu regim de detenţie foarte sever.
Cu ajutorul lui, în 1979, a fost realizată traducerea integrală a Bibliei în limba română cu grafie chirilică. Primele tiraje au fost realizate abia în anul 1985.
A participat la aducerea în Moldova, din Finlanda, pe căi ilegale, a câteva tone de Biblii.
În 1973, procurorul responsabil de anchetarea celor mai importante cauze penale, sub tutela KGB-ului, i-a propus lui Mihail Ivanovici Horev ca, împreună cu familia, să părăsească benevol teritoriul Uniunii Sovietice. Dacă refuza ar fi fost din nou trimis după gratii. Între o viaţă liniştită în Occident şi închisoare el a ales închisoarea.
În mai 1980 este trimis din nou în închisoare, pentru cinci ani, şi ajunge în oraşul Omsk, în inima Siberiei. Pe 13 octombrie 1982, de după gratii, îi trimite o scrisoare deschisă conducătorului URSS de atunci, Leonid Brejnev, scrisoare prin care îi prezintă opt cerinţe pentru a se rezolva conflictul dintre biserică şi stat.
Din închisoare Mihail Horev scrie o serie de scrisori care ulterior au fost traduse şi publicate în mai multe limbi, scrisori adunate sub titlul “Vă scriu copilaşi”. Aceasta l-a costat foarte scump şi i-au fost interzise orice întrevederi cu familia precum şi regim sever de carceră.
Pe 1 noiembrie 1990, în cadrul şedinţei Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Sovietice Moldova, a dăruit tuturor deputaţilor 600 de Biblii în limba română şi rusă. În faţa lor a declarat: “Dumnezeu îmi este martor – am făcut tot posibilul ca să răspândesc Cuvântul Său în Moldova”.
Aflat în pragul închisorii Mihail Horev s-a rugat lui Dumnezeu cu următoarele cuvinte:
“Doamne, Dumnezeul meu! Scopul meu este de a Te proslăvi în această lume, de aceea foloseşte-Te de mine Tu Însuţi şi fă ceea ce consideri mai bine pentru Biserica Ta, pentru Numele Tău cel slăvit. Doamne, dacă întemniţarea mea Îţi va aduce mai multă slavă decât viaţa mea în libertate, atunci pentru ce îmi foloseşte libertatea? Să fie binecuvântată fiecare zi a aflării mele în închisoare! Dacă Tu, Doamne, găseşti cu cale că Te voi proslăvi mai mult aflându-mă pe banca acuzaţilor, atunci la ce îmi folosesc amvonurile înalte? Şi dacă moartea mea în temniţă Te va proslăvi mai mult decât viaţa în libertate, pentru ce am nevoie de viaţă? Toate sunt de la Tine, Doamne, Dumnezeul meu, şi pentru Tine!”
Şi numai atât şi este de ajuns. Sunt copleşit de câte poate face un om dedicat în totalitate lui Dumnezeu şi să rămână smerit. Şi mă simt atât de mic, cum de fapt şi sunt.
Astfel de oameni au fost lângă noi. Cunoscuţi sau nu. Mulţi necunoscuţi dar mari. Giganţi, uriaşi şi totuşi smeriţi. Iată că se poate. Nu este nevoie de Internet şi nici de televiziune creştină. Iată că se poate…
Azi însă acest model este atât de ascuns, de neconceput pentru minţile noastre. Tinerii care vor să slujească încă de la primii paşi sunt îndrumaţi pe o direcţie greşită şi ajung să se creadă ceva, aşa ca cei ce le sunt modele şi care văd celebritatea ca pe o binecuvântare. Desigur că se vorbeşte despre smerenie dar nu se mai ştie cum arată aceasta şi mândria se revarsă din abundenţă.
Mor oamenii lui Dumnezeu şi noi suntem tot mai săraci. Dumnezeu îşi cheamă oştenii acasă. Ştim că Hristos ne este îndeajuns dar cât de frumoasă este lumea aceasta atunci când oamenii Lui trec prin ea şi o prefac într-un loc plin de izvoare şi prin ei se revarsă binecuvântări! De fapt Dumnezeul care ne este îndeajuns este în ei. Nu sunt ei şi El este tot mai greu de găsit.
Vom fi noi vrednici să luăm steagul din mâna lor, să ne lăsăm acoperiţi de mantaua lor şi să-L slujim, în smerenie, dar dedicare pe Cel Preaînalt?
Vom fi noi suficient de atenţi astfel încât blestemul celebrităţii şi a religiei de paie, tot mai promovată azi şi tot mai căutată, să nu ne vătăme sufletul şi să nu ne facă alergarea în zadar?
Să mulţumim lui Dumnezeu că în acest veac stricat şi murdar ne-a mai lăst o urmă pe care să călcăm. Este adevărat că tot mai ştearsă, dar încă există. Încă mai putem privi la sfârşitul felului lor de vieţuire şi le mai putem urma credinţa şi exemplul (Evrei 13:7).
Am aflat despre un tânăr de 22 de ani, harnic, destoinic şi credincios din Moldova, şi nădăjduiesc şi să-l cunosc, că şi-a luat ca motto pentru viaţa lui de slujire următoarele cuvinte: “Alege întotdeauna lucrul cel mai greu. Acolo nu vei avea concurenţă”. Şi adaug eu, nici nu vei fi celebru pe pământ, dar ce glorie veşnică îi aşteaptă pe toţi cei ce în ascuns şi în smerenie dau totul pentru Isus Hristos!
L-am văzut pe fratele Simion Man într-o înregistrare, predicând într-o adunare. A venit la amvon şi a spus:“Toată cinstea şi onoare I se cuvin Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.” S-a oprit iar adunarea a spus: “Amin!”. Apoi, în stilul lui caracteristic şi inconfundabil a continuat: “Şi nouă ce ne-a rămas? Să rămânem supuşi, ascultători de Cuvântul Lui, să călcăm pe urmele Lui.” Aceasta a fost filosofia lui de viaţă şi în aceasta a murit. L-a glorificat pe Dumnezeu ascultând în totul de El.
Sursa:
