Lumea de azi cere FOCUL!!!
Lumea nu învaţă din păcatele trecutului!!!
In contextul presiunilor de recunoastere a parteneriatelor civile homosexuale, dar chiar si a “casatoriilor” intre cei de acelasi sex, consideram instructiv textul de mai jos. Scris de Salvianus, scriitor bisericesc si preot din secolul 5, care a trait plenar prabusirea Imperiului Roman de Apus, martor al navalirilor popoarelor migratoare si al caderii in mainile acestora a unor cetati si provincii foarte importante, cum ar fi orasul Cartagina, Spania, o parte din Franta etc., textul constituie atat un document istoric asupra perioadei, cat si un diagnostic duhovnicesc foarte clar si categoric.
Salvianus descrie un imperiu care, desi pastrase osatura structurii care-i asigurase maretia, anume organizarea administrativa, institutiile politice si civice, superioritatea neta a civilizatiei materiale, se prabusea nu atat din cauza fortei barbarilor navalitori, cat din cauza putreziciunii sale morale si sociale. Desi devenise de cel putin o generatie Imperiu Crestin, Apusul era caracterizat de o viata stricata de nevindecat. Pe plan social, persista nedreptati flagrante, potentatii romani profitand de puterea conferita fie prin rang, fie prin functie, pentru a apasa pe cei saraci – de altfel, in acele timpuri isi are originile șerbia de mai tarziu. Pe plan moral, desfranarea este revoltatoare si are, dincolo de caracterul raspandit, si un caracter de exploatare a celui mai slab – adica a femeii (indeosebi in postura slujnicelor obligate sa devina concubine).
Ca si cum nu era de ajuns sau pentru a pune varf pacatelor, in unele regiuni ale Imperiului prolifera si homosexualitatea. In Cartagina, chiar afisarea PUBLICA a homosexualitatii, practicarea travestiului, erau “tolerate” de autoritati, fapt pentru care Salvianus considera inevitabila cucerirea orasului de catre vandali. Cu atat mai mult cu cat vandalii, popor “barbar”, interzic homosexualitatea, desfiinteaza bordelurile si impun casatoria ca singura forma de convietuire. Semnificativ este si ca, dupa cum a notat de scriitorul bisericesc, in aceleasi regiuni cotropite de homosexuali se manifesta si un puternic duh anti-monahal, pustnicii fiind tinta oprobiului public.
Descrierea pe care Salvianus o face corespunde, de altfel, avertismentului profetic pe care Biserica e datoare sa-l dea societatii in care se afla. Nu prin sofisme fariseice, nu prin jumatati de adevaruri, nu prin gadilarea orgoliului celor ce ajung sa se afiseze public cu patimile lor, ci prin aducerea constanta aminte a adevarurilor cu adevarat biblice. A faptului ca tolerarea unor asemenea patimi ca manifestari publice, considerata de scriitorul bisericesc drept “crima a statului”, duce la pedepsirea intregii societatii care le admite, nu doar a celor vinovati.
In dimensiune istorica, se poate observa faptul ca homosexualitatea si libertinajul sunt legate strans de exploatarea sexuala a celor fara de putere. De la tinerii carati dupa armata romana pentru a fi oferiti drept “recompense” soldatoilor veterani pana la prostituatele cartagineze care au trebuit sa astepte venirea vandalilor pentru a deveni sotii legitime, obiceiurile sexuale “alternative” familiei si relatiei hetero sunt insotite pretutindeni de siluirea celor lipsiti de aparare.
Despre guvernarea lui Dumnezeu (fragmente)
72. Dar fie, să trecem cu vederea peste toate acestea, fiindcă ele se petrec aproape în toată lumea romană şi fiindcă am promis că in această parte voi vorbi puţin despre astfel de rele. Aşadar, neruşinarea şi necurăţia despre care vorbesc n-au fost de ajuns singure pentru prăbuşirea afrilor (locuitorii provinciilor romane din Africa de Nord – n.n.)? Ce parte a cetăţii n-a fost plină de ticăloşii, care se petreceau în oraş pe străzi şi la răspîntii, nu în localuri de desfrînare ? Aproape toate uliţele şi toate străzile erau ca nişte capcane ale plăcerilor, ca nişte mreji, încît chiar cei care se înspaimîntau de aceste lucruri cu greu puteau totuşi să scape de ele.
73. Vedeai cum vînătorii de cîştiguri nepermise prin tot felul de curse şi înşelăciuni împînzeau în aşa măsură toate uliţele, toate drumurile şi răspîntiile, încît aproape că nu era nimeni atît de prevăzător, încît să nu cadă în unele laţuri ale pungăşiilor, chiar după ce scăpase de cele mai multe din ele. Miroseau, dacă pot spune astfel, toţi cetăţenii acelui oraş de spurcăciunile plăcerii trupeşti, respirîndu-şi unul altuia aerul infect al desfrînărilor comune.
74. Dar aceste grozăvii nu-i îngrozeau, fiindcă aceleaşi lucruri groaznice îi molipseau pe toţi. Puteai crede că acolo tot oraşul era o apă murdară a plăcerilor şi ticăloşiilor, un noroi adunat din toată ţină maidanelor şi a canalelor de scurgere. Şi ce speranţa putea exista acolo, unde în afară de ceea ce era în templul Domnului nu se putea vedea nimic altceva decît murdării ? De altfel de ce să spun în templul Domnului ? Acesta tot îi priveşte numai pe preoţi şi pe cei din cler şi pe aceştia nu-i discut, fiindcă prin slujba mea datorez respect deosebit Domnului meu şi socotesc că numai ei au fost nevinovaţi în altar, aşa preeum în timpul pieirii Sodomei, citim că a fost numai Lot pe munte.
75. Dar dacă ne îndreptăm privirile spre plebe, cine a fost neprihănit în acel număr atît de nenumărat ? Cine n-a fost desfrînat sau adulter, si aceasta fără încetare, fără sfîrşit ? Astfel că îarăşi trebuie să strig: ce speranţă putea avea acel popor acolo unde uneori unul singur, dacă este adulter, mânjeşte mulţimea bisericească, acolo unde între acele atîtea mii, dacă ai fi căutat cu mare atenţie, chiar în biserică, abia ai fi găsit un neprihănit ?
76. Ba am să spun cu mult mai mult. O, de ar fi acestea singure, pe care le-am arătat, şi de s-ar fi mărginit acolo necurăţia bărbaţilor să se desfrîneze doar prin legături cu femei depravate! Mai grav şi mai nelegiuit este că acelea despre care vorbeşte apostolul Pavel cu cea mai mare durere în suflet s-au petrecut aproape toate la afri. Pentru că bărbaţii, părăsind obiceiul firesc al împreunării cu femeile, s-au aprins de dorinţe reciproce, săvîrşind josnicia bărbaţi cu bărbaţi, şi primind între ei înşişi plata rătăcirii lor.
77. Pentru că n-au arătat că-L cunosc pe Dumnezeu, i-a lăsat Dumnezeu în voia simţurilor rătăcite, ca să facă ceea ce nu se cuvine. Oare a spus acestea sfîntul Apostol despre barbari şi despre popoarele sălbatice? Nu, de bună seamă, ci despre noi, adică în mod deosebit despre romani, pe care afrii, fiindcă nu i-au putut învinge prin superioritate şi conducere, i-au învins prin singurul mijloc posibil pentru ei, adică prin imoralitate. Aşadar cine crede că are dreptul să se supere pe mine n-are decît să se supere pe apostol, fiind limpede că, tot ce spunem noi că au fost afrii, el spune că au fost stăpanii lor romanii.
XVIII
78. Dar poate cele despre care vorbim se făceau pe ascuns, sau cel puţin se îngrijeau slujbaşii răspunzători de moravurile publice să nu se petreaca în văzul lumii asemenea ticăloşii. Se luau, veţi spune, asemenea măsuri, deşi existau mulţi care se dedau la fapte josnice, totusi nu li se pătau tuturora ochii şi sufletele fiindcă un lucru oricat de ticălos, dacă se petrece în ascuns de obicei nu ofensează morala publica. Dar este mai presus de orice blestemăţie să admiti o nelegiuire si sa nu ai ruşinea nelegiuirii.
79. Ce putea fi, mă rog, mai nebunesc acolo? In oraşul cel creştin, în oraşul bisericesc, pe care odinioară apostolii l-au educat in învăţăturile lor, pe care martirii l-au cinsţiţ cu patimile lor, bărbaţii făceau pe femeile între ei, si aceasta fără vreo umbră de rusine, fără vreun văl de sfială.
Astfel, ca şi cum nu era cine ştie ce nelegiuire, dacă autorii atîtor rele se pătau de acel rău, prin mărturisirea publică a nelegiuirii toată cetatea devenea vinovata de o asemenea nelegiuire. Fiindcă vedea aceasta tot oraşul şi-l tolera, vedeau judecătorii şi nu luau măsuri împotrivă, vedea poporul şi aplauda, fiind răspândită astfel în tot oraşul această tovărăşie la desfrinare şi nelegiuire. Chiar dacă nu toţi săvîrşeau asemenea blestemăţie, ea păta pe toţi în comun, fiindcă nu era interzisă.
80. Dar poate că a existat vreodata un sfîrşit al răului si vreo îndreptare a acestei rătăciri.Cine ar putea crede, sau chiar auzi, ca un bărbat să-şi fi schimbat în ţinută femeiască nu numai rolul şi firea sa, ci chiar înfăţişarea, mersul, îmbrăcămintea şi tot ce-l caracterizează ca sex şi chip pe un bărbat? Pînă într-atît de depravat era totul, încît deşi pentru un bărbat nimic nu este mai ruşinos decît să pară a avea în el ceva femeiesc, acolo totuşi nimic nu li se părea bărbaţilor mai ruşinos decît să pară în vreun fel bărbaţi.
XIX
81. Dar aceasta a fost – zici – o ticăloşie a minorităţii şi ceea ce nu se săvîrşeşte de mai mulţi nu poate să-i păteze pe toţi. Am spus mai sus destul de des că în mijlocul poporului lui Dumnezeu crima unuia a fost nenorocirea multora. Aşa s-a prăbuşit poporul din cauza lui Achan (Iosua 7), aşa s-a produs ciuma din cauza pizmei lui Saul, aşa a venit moartea multora de la numărătoarea cuviosului David (II Regi 24).Biserica lui Dumnezeu e ca și un ochi. Precum în ochi, dacă a intrat un gunoi oricît de mic, se întunecă toată vederea, tot aşa în corpul bisericesc, chiar dacă fac puţini lucruri josnice, acestea pătează aproape toată lumina strălucirii bisericeşti.
82. De aceea Mântuitorul numește ochi partea principală a Bisericii, cînd zice:«Luminătorul trupului tău este ochiul. Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău Va fi luminat. Dar dacă bchiul tău va fi nesănătos, tot trupul tău va ii întunecat» (Mat 6, 22). De aceea şi Apostolul zice : «Nu ştiţi că puţin aluat strică toată frămîntătura ?» (I Cor. 5, 6). De altfel, eu spun despre acest rău că nu a fost neînsemnat, ci foarte grav, nu fiindcă au fost mulţi desfrînaţi, ci fiindcă desfrînarea cîtorva este decăderea celor mai mulţi. Chiar dacă sînt puțini cei ce practică lucruri josnice, sunt mulţi cei care se pătează de murdăriile puţinora. După cum o singură femeie de stradă face pe mulţi desfrînaţi, la fel aproape cea mai mare parte a poporului este murdărită de amestecul condamnabil al puţinilor afemeiaţi. Şi nu ştiu care dintre ei sînt mai răi în faţa lui Dumnezeu, de vreme ce în cărţile sfinte ei sînt condamnaţi la aceeaşi pedeapsă : «Nu vor moşteni Impărăția lui Dumnezeu — ni se spune — nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici bețivii.» (I Cor. 6, 10).
83. Mai jalnic şi mai de plîns este că o astfel de nelegiuire părea a fi o crimă a statului în întregime şi toată demnitatea numelui de roman se prăbuşea în infamia unei astfel de fapte nebuneşti. Căci pe cînd bărbaţii îşi luau înfăţişare femeiască şi-şi mlădiau mersul mai mult decît femeile, pe cînd dădeau semne de monstruoasă necurăţie și-şi acopereau capetele cu broboade femeieşti, şi aceasta în mod public, într-o cetate romana, într-un oraş atunci foarte mare şi foarte vestit, a cui dezonoare era dacă nu a imperiului roman faptul că se permitea să se săvîrşească pe față, în mijlocul şi în sînul statului cea mai blestemată nelegiuire? Puterea cea mare şi supremă, care are datoria să împiediee cea mai mare nelegiuire, dovedeşte oarecum că o socoteşte normală, dacă o îngăduie cu bună ştiinţă să se săvîrşească. Cel de a cărui mînă depine s-o oprească însemnează că porunceşte să se îndeplinească, dacă nu o împiedică să aibă loc.
XX
84. Iarăşi, fiindcă durerea cere, îi întreb pe cei cei ce se supără: la care neamuri barbare fie s-au săvârșit vreodată acestea, fie s-a permis să se şăvîrşească fără sancţiuni publice? În sfîrşit, pentru a nu cerceta și stărui prea mult asupra acestui lucru, să-i comparăm pe înşişi devastatorii Africii cu popoarele afrilor. Să vedem dacă s-a petrecut vreodată ceva asemănător la vandali. 85. Desigur barbarii, îngîmfaţi de cuceriri, mîndri de victorie, moteşiţi de belşugul de bogăţii şi de plăceri, deşi fuseseră cu siguranţă întotdeauna foarte stăpîniţi şi foarte înfrînaţi, totuşi au putut, bineînţeles, să se schimbe în beţia atîtor succese, cînd au intrat, cum este scris în cărţile sfinte (Ieș 13), într-un pămînt roditor, în care curgea lapte şi miere, foarte bogat şi oarecum îmbătat de mulţimea tuturor plăcerilor; în acest pămînt nu era nimic de mirare dacă un neam barbar s-ar fi desfrânat acolo unde însăşi natura era într-un fel asemenea celui ce se desfrânează.
86. Cine și-ar închipui că vandalii, cînd au intrat în acele locuri, nu s-au scufundat în tot noroiul viciilor şi al stricăciunilor, sau, ca să vorbesc mai pe scurt, că n-au făcut cel puţin ceea ce făcuseră întotdeauna afrii, în ale căror drepturi intraseră ? Şi desigur, săvîrşind numai acestea, trebuiau socotiţi foarte cumpătaţi şi măsuraţi, dacă nu-i făcuse însăşi îmbelşugarea mai corupţi. Cîţi sînt dintre înţelepţi, pe care să nu-i schimbe succesele, cărora să nu le crească şi decăderea morală odată cu înălţarea materială ? Este sigur că din acest punct de vedere vandalii au fost foarte înfrînaţi, dacă la început, cuceriţi şi subjugaţi, au ajuns după aceea victorioşi ? 87. În atîta bogăţie şi belşug de toate nici unul din ei n-a devenit un desfrînat. Ce, aceasta este puţin ? Desigur acest viciu l-au cunoscut şi nobilii romani. Dar ce să mai spun ? Nici unul nu era acolo carte să se murdărească de mîrşăvia romanilor desfrînaţi. Desigur, la romani de timpuriu s-a socotit că o asemenea ticăloşie este mai degrabă virtute decît viciu şi credeau că dovedesc forţă bărbătească aceia care-i coborau pe bărbaţi în josnicia unei întrebuinţări de femei.
88. De aceea, odinioară armatele erau urmate de cantinieri dintre sclavii tineri, care erau, daţi cai nişte recompense de serviciu celor care binemeritau în expediţii, pentru ca aceia care erau bărbaţi viteji să transforme pe bărbaţi în femei. Ce nelegiuire! Şi aceasta o făceau romanii, repet, romanii din trecut. Totuşi, ca să nu-i acuzăm pe cei vechi, erau romani nu vechi,- dar destul de corupţi, destul de stricaţi, destul de neasemenea lor şi alor lor şi mai asemănători grecilor decît romanilor, încît, precum am spus adesea, nu este aproape deloc de mirare dacă statul roman suferă odată ceea ce de mult timp merită.
XXI
89. Aşadar, această întinăciune a îinceput să existe la romani înainte de Evanghelia lui Hristos şi, ceea ce este mai grav, n-a încetat nici după Evanghelie.Şi după aceste stări de lucruri, cine să nu admire popoarele vandalilor ? Aceştia, intrînd în oraşe foarte bogate, în care se petreceau asempnea fapte pretutindeni, au împrumutat unele plăceri ale oamenilor corupţi, dar au respins în general corupţia moravurilor şi se folosesc de cele bune, ferindu-se de primejdia celor rele. Pentru lauda acestora sînt de ajuns cele spuse și nu mai e nevoie de spus altele. Ei au respins necurăţiile bărbaţilor, ba, mai mult, au respins şi pe ale femeilor, s-au ferit cu groază de localuri de desfrînare şi de case de toleranţă, au evitat cu scîrbă legăturile şi împerecherile cu femei uşoare.
90. Oare poate părea de crezut cuiva că romanii au admis acestea, iar barbarii s-au îngrozit de ele ? Oare, după cele spuse despre acestea, ce s-ar mai putea spune ? Şi totuşi sînt mai multe de arătat. Căci, dacă am afirmat că barbarii au evitat lucruri înjositoare, aceasta este puţin. Cineva poate să se îngrozească de lucruri necinstite şi să nu le înlăture. Acesta este meritul cel mare şi cu totul deosebit: nu numai să nu te pătezi tu însuți, dar să iei și măsuri să nu se păteze vreodată alţii. Este într-un fel administrator al salvării umane cel care se străduieşte nu numai să fie el bun, ci să-i facă şi pe cei răi să se schimbe.
91. Ceea ce spunem este important desigur, important şi foarte serios. Cine ar crede că au făcut acestea vandalii în cetăţile romane ? Ei toţi s-au ţinut departe de necurăţiile trupeşti. Dar cum ? Nu cum fac de obicei romanii care dau hotărîri împotriva furtului, dar ei fură, care hotărăsc că nu trebuie să se săvîrşească adultere, dar ei cei dintîi le săvîrşesc. Şi cu greu se poate spune că fură, fiindcă cele săvîrşite de ei nu sînt furturi, ci tîlhării. Judecătorul pedepseşte mita şi el însuşi ia mită, pedepseşte jaful si el însuși este jefuitor, pedepseşte pe un ucigaş şi el însuşi este purtător de sabie, pedepseşte pe spărgătorul de încuietori şi de uși, iar el este nimicitor de oraşe, pedepseşte pe jefuitorii de case şi el însuşi este jefuitor de provincii. 92. O, de ar face acestea numai cei care se găsesc în funcţii şi cărora situaţia însăşi le dă ocazia de a practica jaful! Mai grav şi mai intolerabil este că fac aceasta şi particularii, care înainte au îndeplinit aceleaşi funcţii. Numai lor onoarea funcţiei cîştigate le aduce beneficii, ca să aibă întotdeauna dreptul de a jefui. Iar cînd le-a încetat puterea publică de a administra nu le încetează totuşi puterea particulară de a jefui. Astfel este mai neînsemnată puterea pe care au avut-o ca judecători, decât cea pe care o au ca particulari, căci în cea dintîi adesea se trimit înlocuitori, dar în aceasta din urmă niciodată nu li se întîmplă aşa ceva.
93. Iată ce valoare au hotărîrile legilor, iată la ce ajută definiţia sancţiunilor, pe care le dispreţuiesc în cel mai înalt grad cei ce administrează. Da, sunt constrînși să se supună cei umili și înjosiți, sînt siliţi să îndeplinească poruncile legii sărăcanii care, dacă nu le îndeplinesc, sunt pedepsiţi. Au aceeaşi situație şi aci, ca şi la plata birurilor: ei singuri slujesc ordinele publice, precum singuri achită birurile. Astfel, chiar în cadrul legilor şi al unor prevederi drepte, se săvîrşeşte cea mai mare nelegiuire a nedreptăţii, întrucît cei mici sînt obligaţi să respecte legile ca pe ceva sfînt, iar cei mari le încalcă întotdeauna, ca şi cum ar fi nule.
XXII
94. Supărat de urîţenia lucrurilor, am ieşit întrucîtva din rîndul celor începute : mă voi întoarce acum la cele de mai sus. Am afirmat că cetăţile Africii au fost pline de ticăloşii monstruoase, că între ele se distingea în imoralitate mai ales Cartagina, metropolă şi oarecum stăpînă acolo, dar că vandalii n-au fost murdăriţi de toate acestea. Aşadar, aceştia despre care vorbim n-au fost atît de barbari, dacă au căutat să îndrepte decăderea noastră morală. Au înlăturat din orice loc al Africii moravurile corupte ale bărbaților, s,-au îngrozit de legaturile cu femei uşoare şi nu numai că s-au îngrozit, ori le-au evitat temporar, dar le-au făcut să nu mai existe.
95, O, Cuvioase Doamne! O, Mîntuitorule bun ! Cît de mare putere au prin Tine studiile învăţăturii prin care pot fi schimbate viciile naturii, aşa cum au fost schimbate, de buna seama, de acei barbari. Dar cum schimbate ? Căci este interesant să spunem nu numai efectele lucrurilor, ci şi cauzele efectelor. Este greu, desigur, să desființezi neruşinarea cu cuvîntul, sau cu porunca, dacă n-au fost create condițiile de desfiinţare şi e greu să pretinzi cinstea cu cuvîntul, dacă n-ai creat-o în fapt! 96. Aceasta ştiind ei, au înlăturat neruşinarea cruțînd femeile neruşinate, nu ucigîndu-le, ca să nu curme grija viciilor prin cruzime şi să nu păcătuiască ei înşişi luptând împotriva păcatelor prin măsuri prea dure. Ei au îndreptat pe cei în culpă în aşa fel încît fapta lor a fost un leac medical, nu o osîndă.
97. Au poruncit şi au luat măsuri ca toate femeile de stradă să devină femei măritate, au transformat legăturile rușinoase în legături conjugale, îndeplinind, de bună seamă, cuvîntul și porunca Apostolului ca fiecare femeie să aibă bărbatul ei şi fiecare bărbat să-și aibă soția lui, fiindcă nu se putea pune capăt neînfrînării fără permisiunea legăturilor trupeşti, au dat acestor legătură rînduială legală, pentru ca neînfrînarea să nu mai fie un păcat. 98. În această privinţă s-a prevăzut nu numai ca să aibă bărbaţi femeile care nu puteau trăi fără bărbaţi, ci chiar ca să fie apărate prin viaţa casnică acelea care nu ştiau să se apere ele însele, şi, fiind legate permanent de îndatoririle de soţii, chiar dacă deprinderile vieţii urîte de mai înainte le-ar împinge spre fapte ruşinoase să le oprească totuşi, de la acestea paza conjugală.
99. În afară de măsurile acestea, au impus sancțiuni severe pentru ca cinstea ambilor soti să fie păstrată acasă prin sentimentele legaturilor de căsătorie, iar în public prin teama de legi şi astfel nevinovăţia să. fie apărată printr-o dublă pază, adică prin dragoste în casă și teamă în afara casei. Iar legile înseşi nu le sînt în nici un caz încălcate de alte legi, care pe de o parte combat necinstear iar pe de alta admit obscenitatea, sau cum sunt acele decrete romane care au interzis legăturile nepermise cu femei măritate, dar le-au admis cu cele nemăritate, oprind adulterele, dar construind lupanare. […]
XXIII
[…] Ce speranţă mai poate avea, mă rog, statul roman, cînd barbarii sunt maî neprihăniti şi mai curaţi decît romanii ? Dar ceea ce spun este puţin : ce speranţă a vieţii şi a iertării, mă rog, putem avea înaintea lui Dumnezeu, cînd vedem neprihănire la barbari, şi noi sîntem aşa de prihăniţi ? Să roşim, vă cer, şi să ne umilim. Acum la goţi nu sînt neruşinaţi decît romanii şi la vandali tot romanii. Ajutaţi atît de mult de rîvna castităţii, atît de mult de severitatea învăţăturii, ei nu numai că sînt neprihăniţi, dar un lucru nou, ca să spun aşa, de necrezut şi aproape nemaiauzit, i-au făcut şi pe romani să fie neprihăniţi. 108. Dacă mi-ar îngădui aceasta slăbiciunea omenească, aş vrea să strig mai presus de puterile, mele, sâ-mi răsune cuvintele în toată lumea: ruşine să vă fie, popoare, romane de pretutindeni, ruşine să vă fie de viaţa voastră. N-aveti aproape nici un oraş fără case de desfrîu, nu lipseşte în nici unul murdăria morală, în afară numai de acelea în care au început să existe barbari. Şi ne mirăm dacă sîntem sărmani noi, cei atît de corupţi, ne mirăm că ne înving forţele duşmane, cînd sîntem inferiori în cinste, ne mirăm că intră în stăpînirea avutului nostru cei ce ne blestemă răutăţile. Nu tăria firească a corpurilor îi face pe ei să ne învingă, şi nici slăbiciunea noastră din natură să fim învinşi. Nimeni să nu caute alte pricini, nimeni să nu creadă că răul este în altă parte: singure viciile moravurilor noastre ne-au învins.
Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, EIBMBOR, PSB 7, 1992
Sursa:
