albfaragri

luni, 7 iulie 2014

IX. Crezul meu! Botezul în apă!

8. Biserica Penticostală practică botezul în apă al persoanelor care s-au întors la Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos prin cufundarea celui care cere să fie botezat în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Botezul este o condiţie impusă de Dumnezeu pentru ca omul să ajungă la mântuire, să fie salvat de la iad. Botezul trebuie să fie făcut aşa cum cere Sfânta Scriptură care ne prezintă voia lui Dumnezeu. Majoriatea creştinilor, a celor care cred că sunt urmaşii lui Hristos nu fac botezul conform cuvintelor Domnului Hristos şi ei se consideră creştini. Nu poţi să fi creştin dacă nu faci ce zice Hristos. Hristos Domnul a poruncit ca botezul să se facă în urma credinţei exprimate a celui care se botează și a pocăinței.

„Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit.”

Marcu 16:16

VIII. Crezul meu! Postul și rugăciunea!

7. Biserica Penticostală crede că orice credincios este preot al lui Dumnezeu şi automat are acces la Dumnezeu prin rugăciune şi post.

„Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.

Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată;” 1 Petru 2:5,9.

Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos îi face preoţi pe toţi cei care îşi predau viaţa Domnului Isus Hristos căci perdeaua din Templu, în momentul morţii Domnului Isus s-a rupt de sus până jos făcând astfel posibilă intrarea în dialog direct cu Dumnezeu. Astfel că în calitate de preoţi copiii lui Dumnezeu mijlocesc, se roagă, postesc atât pentru ei cât şi pentru oamenii din jurul lor. Postul, abstinenţa de la mâncare și apă, împletit cu sfinţenie, fapte de credinţă, dragoste, o inimă curată şi cu rugăciune garantează implicarea lui Dumnezeu când El este chemat!

„Vă îndemn, dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” 1 Timotei 2:1

vineri, 4 iulie 2014

Președintele Băsescu vrea ca România să devină Sodoma!

În 2004, cred, se poate verifica foarte ușor, președintele Băsescu a spus că în România aproximativ 20% sunt homosexuali. În 2013, Crin Antonescu a vrut ca în noua Constituție să fie introdusă formula: familia alcătuită din barbat și femeie. Replica președintelui Băsescu:

http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/basescu-intrebat-daca-e-de-acord-cu-casatoriile-gay-fiecare-e-liber-sa-faca-ce-vrea-cu-viata-lui.html

Nici Ponta, premierul, nu stă mai bine. Pe listele PSD-ului la alegerile parlamentare din 2012 a fost pus Remus Cernea un înfocat susținător al căsătoriilor homosexuale.

VII. Crezul meu! Sfințirea!

6. Biserica Penticostală crede că omul ca răspuns la harul lui Dumnezeu primit prin credinţă trebuie, ca urmare a pocăinței, să urmeze procesul sfințirii.

Sunt două adevăruri de subliniat. Primul: Dumnezeu este sfânt! Serafimii în prezenţa sfinţeniei Lui îşi acoperă cu aripile faţa şi picioarele. Al doilea: Omul este fiinţa căzută în păcat. Dumnezeu nu tolerează în prezenţa Lui păcatul. Omul corupt nu poate să fie primit de Dumnezeu în starea de om cu păcatele neiertate. Domnul Hristos s-a întrupat, a predicat voia lui Dumnezeu, a purtat la Golgota păcatele omenirii, a murit şi a înviat ca omul care crede în planul lui Dumnezeu, în lucrarea lui Hristos, să poată să fie justificat, considerat neprihănit de Dumnezeu. Omul dacă nu conştientizează că păcatul îi produce repulsie lui Dumnezeu, atât de multă încât Hristos a părăsit gloria ca să moară pentru păcatele omenirii, şi dacă cu părere de rău, omul, nu se rupe de păcat şi nu vine să se prăbuşească înaintea lui Dumnezeu pentru fi iertat, degeaba crede. Credinţa fără pocăinţă și fără procesul sfințirii nu este nici la nivelul credinţei dracilor despre care Scriptura spune că ei, dracii, cred şi se înfioară. Pocăinţa este ruperea totală de lume, de voia personală, de voia Diavolului şi acceptarea voii lui Dumnezeu iar sfințirea este asemănarea omului mântuit cu Dumnezeu în ceea ce privește caracterul.

„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie,³ aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.”

Tit 2:11-14

Sfinţirea este un proces. Omul odată mântuit, poziţionat în mântuire, începe să umble în calea mântuirii, începe sfinţirea ca proces. În acest proces copilul lui Dumnezeu are mai mulţi profesori buni – harul lui Dumnezeu care-l îndeamnă să o rupă cu păcatul, poftele lumeşti trăind după standardele înalte ale lui Dumnezeu, Duhul Sfânt pentru care creştinul trebuie să stăruiască ca să aibă parte de plinătatea lui, Cuvântul lui Dumnezeu care este hrană dar şi etalon etc. Unii se opresc doar la sfinţirea poziţională şi spun că le este de ajuns. Nu se aseamănă cu Dumnezeu. Nu luptă! Aceşti creştini, care sunt tot mai mulţi, coboară standardele sfinţeniei şi vor avea parte de mânia lui Dumnezeu. Biserica Penticostală crede că orice copil al lui Dumnezeu trebuie să urmărească sfinţirea dacă vrea să rămână mântuit şi să-L vadă pe Dumnezeu.

VI. Crezul meu! Jertfa!

VI. Crezul meu! De ce mărturisesc apartenența la Biserica Penticostală?

5. Biserica Penticostală crede că harul lui Dumnezeu face posibilă poziţionarea omului în mântuire prin jertfa Domnului Isus Hristos.

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”.

Efeseni 2:8-9

Dumnezeu ne pune la dispoziţie un „cadou”, mântuirea de la iadul cel veşnic. Calea de a ajunge la mântuire este tot un „cadou”, credinţa în viaţa, învăţătura, Jertfa Mielului lui Dumnezeu fără păcat, Isus Hristos. Şi mântuirea şi posibilitatea de a o obţine sunt date omului fără fapte, merite, de Dumnezeu. Credinţa îi este dată omului ca şi cadou deoarece „obiectul” credinţei viaţa, învăţătura, Jertfa Mielului lui Dumnezeu, Isus Hristos, este tot iniţiativa lui Dumnezeu, iviţiativă care este însoţită de toate argumentele care pot produce credinţa sub influenţa Duhului Sfânt unei inimi sincere.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.

Ioan 3:16.

Adevăruri zguduitoare de la mentorii mei - David Wilkerson

"Când un om ascunde păcat în inima lui, nimic din ce înfăptuiesc mâinile lui nu este acceptat de Dumnezeu".

David Wilkerson, Sunaţi din trâmbiţă, Oradea, Editura Life, 2006, p. 58.

"Singurul mesaj care are putere este cel predicat dintr-o inimă curată, de bărbaţi cu mâini curate. Orice altceva este o alamă sunătoare şi chimval zăngănitor".

Ibidem, p. 64.

"Scopul lui Satan este să determine întreaga lume, inclusiv pe creştini, să râdă în faţa lucrurilor sfinte şi sacre. Chiar şi comediile de situaţie înjosesc moralitatea; şi tot ce este curat, onest şi creştinesc e suspus ridiculizării. Cât de trist este că şi creştinii râd de ceea ce ar trebui să ne facă să plângem. Cum îndrăznim să continuăm să ne adăpăm din ceea ce Îl întristează şi Îl mânie pe Duhul Sfânt! Oare nu vom fi noi judecaţi pentru asta?"

Ibidem, p. 83-84.

Adevăruri zguduitoare de la mentorii mei - David Wilkerson

"Predicatorul care dispreţuieşte judecata, care refuză să renunţe la păcat în mod public şi care îi lasă pe alţii să se simtă confortabil în păcatele lor nu face decât să îşi acopere propriul păcat secret. Undeva în viaţa lui zace un cadavru. O lucrare ascunsă a întunericului i-a pătat mesajul, iar el sfârşeşte prin a predica mesaje liniştitoare, de bine şi prosperitate" .

David Wilkerson, Sunaţi din trâmbiţă, Oradea, Editura Life, 2006, p. 51.

V. Crezul meu! Adam, Eva și păcatul!

V. Crezul meu! De ce mărturisesc apartenența la Biserica Penticostală?

4. Biserica Penticostală crede că păcatul a intrat în lume din cauza neascultării lui Adam de porunca lui Dumnezeu.

Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva. Pentrucă primii oameni nu au ascultat de porunca lui Dumnezeu, au mâncat din pomul din care Dumnezeu le-a spus să nu mănânce și au păcătuit, prin păcat a venit moartea, a intrat în lume. Ce este păcatul? Orice abatere de la voia lui Dumnezeu. Moartea intrată în om are două efecte: separarea omului de Dumnezeu care nu poate tolera păcatul şi moartea fizică. Din momentul comiterii păcatului între om şi Dumnezeu s-a produs o ruptură şi omul prin puterile proprii nu mai poate să intre în graţia lui Dumnezeu.

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…” Romani 5:12

IV. Crezul meu! Creaționism nu evoluționism!

IV. Crezul meu! De ce mărturisesc apartenența la Biserica Penticostală?

3. Biserica Penticostală este convinsă că Dumnezeu a creat tot ceea ce se vede şi nu se vede.

Dumnezeu este singurul care există prin Sine restul, toate celelalte care sunt, există pentru că au fost create de Dumnezeu şi pentru că El le ţine existenţa.

Dominico Scandella, un morar eretic din secolul al XVI-lea trecut prin furcile inchiziţiei a mărturisit înaintea inchizitorilor perspectiva lui cosmogonică:

„Totu era un haos, pământu, aeru, apa şi focu erau amestecate împreună şi din grămada asta a crescut ceva mare aşa cum se face brânza în lapte, şi din asta se făcu nişte viermi, şi aştia au fost îngerii, şi cea mai sfântă putere a voit ca ăştia să fie Dumnezeu şi îngerii, şi în ăl număr de îngeri era şi Dumnezeu, făcut şi el din acea grămadă în acelaş timp, şi el a fost făcut cu patru căpitani: Lucifer, Mihail, Gabriel şi Rafael. Lucifer ăsta a voia să se facă stăpân aşa cum era regele care era puterea lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a poroncit din pricina trufiei lui să fie izgonit din cer cu oştirea lui şi cu toţi ai lui. Şi acest Dumnezeu i-a făcut apoi pe Adam şi Eva, şi oameni mulţi, ca să umple ale locuri lăsate de îngerii izgoniţi. Care oameni mulţi, neîmplinind poruncile lui Dumnezeu, acesa l-a trimis pe feciorul lui, pe care-l luară iudeii şi-l răstigniră. Io n-am spus niciodată că s-a lăsat spânzurat ca un animal. Am spus că s-a lăsat răstignit, şi că ăsta care a fost pus pe cruce era unu din feciorii lu Dumnezeu, pen’ că toţi suntem feciorii lui Dumnezeu, şi de acelaşi soi cu ăl de-a fost pus pe cruce; că era un om ca noi toţi, da’ cu mai mare îndatorinţă, aşa cum s-ar zice acuma despre Papă, care-i om ca noi, dar cu îndatorinţă mai mare decât noi, pen’că are putere. Şi ăsta care a fost răstignit născutu-s-a din sfântu’Iosif şi din Maria fecioară.”[1]

Există un documentar care demonstrează, pentru cei cu inima sinceră, existenţa Dumnezeului Preaînalt, Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute: https://www.youtube.com/watch?v=a3x4ObnpRcM

Dar credinţa noastră este înainte de toate fundamentată pe Biblie:

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” Ioan 1:1-3.

[1] Carlo Ginzburg, Brânza şi viermii, Bucureşti, Editura Nemira 1997, p. 43.

III. Crezul meu! Dumnezeu!

Crezul meu! De ce mărturisesc apartenența la Biserica Penticostală?

2. Biserica Penticostală crede în Dumnezeu, Unul, format din trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Pe paginile Bibliei Dumnezeu s-a revelat ca fiind Unul, un singur Dumnezeu dar în acelaşi timp atributele lui Dumnezeu Tatăl sunt evidente şi la Domnul Isus Hristos şi la Duhul Sfânt. Nu poţi să spui că Dumnzeu Tatăl are o natură, esenţă, substanţă diferită de Domnul Isus Hristos sau de Duhul Sfânt, nici să spui că Domnul Isus Hristos are o natură diferită de a lui Dumnezeu Tatăl sau a Duhului Sfânt, nici să spui că Duhul Sfânt are o natură diferită de a lui Dumnezeu Tatăl sau a Domnului Isus Hristos pentru că asta ar însemna să înlocuieşti Biblia cu părerea umană. În Biblie, Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus Hristos şi Duhul Sfânt ne sunt prezentaţi ca având aceeaşi substanţă, ca fiind egali şi totodată ca fiind UNUL, un singur Dumnezeu.

Un singur exemplu:

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” Matei 28:19.

Dumnezeu, Unul, format din trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt care sunt toate pe aceeaşi poziţie, egale, fiindcă toate au aceeaşi substanţă sunt Dumnezeu.

II. Crezul meu! Biblia, numai ea!

Crezul meu! De ce mărturisesc apartenența la Biserica Penticostală?

1. Biserica Penticostală consideră Biblia sau Sfânta Scriptură ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu fără greşeală şi singura normă în viaţa de credinţă.

Este minunat! Este extravagant, cu sensul de neobișnuit, ca astăzi să spui că singura ta normă pentru viața de credință, pentru viața cotidiană este Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Singura normă!

Biserica Penticostală nu are tradiție scrisă cu t mic sau nu T mare. Biserica Penticostală nu are vicar al lui Hristos care să emită bule papale. Biserica Penticostală nu a ciuntat Biblia așa cum fac multe biserici astăzi. Biserica Penticostală este convinsă că:

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” 2 Timotei 3:16.

Este clar! Numai Biblia este fără greșală. Numai Biblia este norma și numai ea prezintă normalitatea pentru că ea, Biblia, este voia Dumnezeului în care nu este greșală. Biblia nu poate să fie decât ca Dătătorul ei, perfectă!

Crezul meu! - De ce sunt penticostal?

Există o singură cale de la iad la rai, de la moate la viață, de la dumnezeul veacului acestuia la Dumnezeul Preaînalt, calea cea îngustă, calea vieții, care este prezentată în Biblie. Ceea ce este important este modul în care acceptăm învățăturile lui Dumnezeu lăsate în Biblie sau impunem noi punctul nostru de vedere asupra Bibliei zicând că părarea noastră este revelația lui Dumnezeu.

Biserica Penticostală este Biserica lui Dumnezeu care acceptă calea așa cum este ea prezentată în Biblie. Nu impune părerea umană Sfintei Scripturi ci se supune Cuvântului.

Este evident azi că nu toți care-și spun penticostali sunt penticostali. După cum nu toți care care locuiesc în România sunt români și nu toți care se plimbă cu mașina sunt șoferi tot așa nu toți care cred că sunt penticostali sunt penticostali, nu toți care spun că sunt penticostali sunt penticostali și nu toate bisericile care se numensc penticostale sunt penticostale. Există astăzi mai mult ca oricând mult balast care împovărează Biserica Penticostală tocmai pentru că se asociază cu Biserica Penticostală. O spun răspicat: deși mulți și multe biserici se consideră penticostali și penticostale, ei și ele, nu fac parte din Biserica Penticostală pentru că nu acceptă revelația Cuvântului ci o substituie cu propria lor părere cu o părere umană, lumească sau chiar drăcească. Dar pot să fie și Biserici, persoane care au același crez cu Biserica Penticostală și să facă parte din Biserica Penticostală fără ca ele să își dea seama.

joi, 3 iulie 2014

Lupta împotriva curentului - Menirea Bisericii lui Hristos!

Lupta împotriva curentului!

Menirea Bisericii lui Hristos.

Biserica –Trupul Domnului – se supune ... nu comandă. După cum trupul se supune capului, minții, intelectului tot așa și trupul Domnului, Biserica, trebuie să se supună Domnului Hristos. Să-L asculte pe El. Biserica, în calitate de supusă nu are voie să adopte standardele luate din lume, nu îi este permis să impună standardele lumii, luate din lume, lui Hristos, Capului, Preaînaltului!
Biserica – Trupul Domnului – crește ... nu se pipernicește. După cum un trup sănătos dacă are un cap sănătos crește, tot așa Biserica care Îl are ca și Cap pe Hristos, pe Atotputernicul, trebuie să crescă în sfințenie și în număr. Când Hristos este Capul Bisericii există separare de păcat, rupere de lume, dorință după calea cea îngustă, o dorință aprinsă de a umbla pe această cale strâmtă.
Biserica – Trupul Domnului – se apără ... nu cedează. Trupul este cel care se apără. Biserica în calitate de trup al Domnului Hristos se apără, apără Adevărul, standardele Cetății de Sus, luptă lupta cea bună, luptă dar nu cu pumnul în vânt.

Sărăcie şi durere - Bucureștiul la începutul secolului al XIX-lea

Sărăcie şi durere - Bucureștiul la începutul secolului al XIX-lea

La polul opus boierului, bogăţiei şi opulenţei se găsea ţăranul caracterizat de sărăcie şi durere.

În Principate, inclusiv în București, clasa socioală a țăranilor era extrem de asuprită. Țăranii români ocupau poziția de top când vorbim despre durere: “nu există poate nici un popor care să muncească sub o asuprire mai mare, din cauza puterii despotice, şi care să fie mai împovărat de biruri şi de dări decât ţăranii din Ţara Românească şi Moldova; şi nici un popor nu ar îndura nici jumătate din povara lor, cu aceiaşi răbdare şi resemnare aparentă. [1]

Exploatarea lor îşi găsea ecou în toate aspectele materiale cu care ei intgrau în contact, astfel că:

“Satele din toată ţara sunt alcătuite îndeosebi din colibe ţărăneşti, clădite toate în acelaş fel şi de aceeaşi mărime. Pereţii sunt din lut şi acoperişurile din paie şi nici unele, nici celelalte nu sunt potrivite pentru a feri pe locuitori de asprimea iernii. Totuşi atât cât le îngăduie starea timpului, ei ocupă partea clădită deasupra pământului, dar iarna se retrag în nişte bordeie săpate sub pământ, unde căldura se păstrează uşor cu ajutorul unui foc mic făcut din gunoi uscat şi câteva crăci...Bărbaţii, femeile şi copiii din fiecare familie, oricât de numeroşi ar fi, dorm într-una din aceste locuinţe subterane toţi de-a valma.”[2]

Nu aveau cum să stea în colibre şi să mănânce bucate ca ale boierilor astfel că “hrana lor obişnuită este alcătuită dintr-un fel de aluat, pe care îl numesc mămăligă, făcut din mălai, amestecat câteodată cu lapte.[3] Iar dincolo de bucate, colibă, munca de dimineaţa până seara la câmp când îndurau “cu nepăsare toate asprimile climei”[4] echiparea lor vestimentară era pe măsura nivelului lor:

“Piceoarele lor sunt acoperite cu opinci făcute din piele de capră. Ei poartă un fel de iţari largi care sunt strânşi la mijloc cu un chimir strâmt de piele...un pieptar strâmt şi deasupra o bundiţă scurtă de dimie groasă ... iarna mai pun un cojoc de piele de oaie ... femeile sunt acoperite de la gât până la glezne cu o rochie lungă dintr-o pânză groasă de bumbac, de culoare deschisă...merg de obicei desculţe şi îşi acoperă capul cu o basma obişnuită care serveşte mai degrebă pentru a le strânge părul.”[5]

Dincolo de toată sărăcia lor, categoria socială numită ţărani ne este prezentată foarte frumos din perspectiva caracterului, al eticului. Deşi recunoaştem şi doza de subictivism nu avem cum să nu deducem realitatea care ne este transmisă cu privire la ei. Astfel că ne sunt prezentaţi ca fiind o categorie nu doar credincioasă, sinceră, vrednică de toată lauda dar şi una care prin munca ei ține ţara.[6]

[1] Paul Cernovodeanu, coord, Călători Străini despre Ţările Române în sec. al XIX-lea, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p. 647.

[2] Ibidem, p. 648.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 649.

[6] N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 484.

Şalvari şi mofturi - Bucureștiul la începutul secolului al XIX-lea

Şalvari şi mofturi - Bucureștiul la începutul secolului al XIX-lea

Într-un context în care domnea mizeria, în București, altături de ea se găsea şi eleganţa dusă la ipocrizie, eleganţă care cumva este caracteristică şi zilelor noastre, eleganţă devenită moft pe care au subliniat-o mai mulţi martori ai ei:

“Moda de a merge cu trăsura s-a întins atât de mult şi acum a ajuns atât de răspâdită încât nimeni, de orice sex ar fi şi care are pretenţii să fie respectat, nu poate ieşi pe poarta casei decât în trăsură, chiar pe vreme cea mai frumoasă. Boierii socotesc că s-ar înjosi dacă s-ar folosi de picioarele lor şi ei lasă poporului îndeletnicirea vulgară de-a merge pe jos...şi cum ei se uită mult mai puţin la frumuseşea cailor, a harnaşamentului şi a veşmintelor vizitiilor lor, întâlneşti adeseori pe staradă o trăsură lucind sub podoaba aurăriei sale, trasă de două mârţoage nenorocite şi mânată de un ţigan zdrenţuros.”[1]

Aşadar în acest context al luxului după moda din Imperiul Otoman, la clasele superioare adică la boieri, dar mai ales după cea europeano-orientală la boieroaice[2], viaţa vestimentară fiind completată de viaţa cafenelelor astfel că “în afara cafenelelor europene care sunt destul de numerose la Bucureşti, mai sunt destule şi după moda turcească”, cafenele care constituie climatul propice pentru consumarea altor mofruri, mofturi consumate de către “jucători de dame, sau de șah” sau de către cei care petrec dansând pe “cântecul şi muzica ţiganilor, panglicanilor şi lăutarilor ale căror schimonoseli şi gesturi necuviincioase distrează mult pe spectatori.” [3]

Viaţa categoriei sociale numite boieri este una a risipei timpului frunzărind “uneori romane franţuzeşti”[4], sau a orelor umplute de jocul de cărţi, scuturătoarea plimbare pe uniţe sau în frecventarea carnavalului care era consumat prin petrecerea la balurile publice de două sau trei ori pe săptămână.[5]

Dincolo de orice exagerare este cert faptul că boierii se prezentau ca o categorie de oameni luxoşi cărora le plăceau ceremoniile, ospeţele, balurile dar şi jocurile.[6]

[1] Paul Cernovodeanu, coord, Călători Străini despre Ţările Române în sec. al XIX-lea, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p. 627-628.

[2] Ibidem, p. 640.

[3] Ibidem, p. 644.

[4] Ibidem, Kosmeli, p. 788.

[5] Ibidem, p. 747.

[6] N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 484.

miercuri, 2 iulie 2014

Un documentar de nota 10 - dezgheață normalitatea din om!

Spiritualitate şi cârciumă sau preoți și alcool - Bucureștiul la începutul secolului XIX

Spiritualitate şi cârciumă sau preoți și alcool - Bucureștiul la începutul secolului XIX

În contextul îmbibat de microbi şi parfum, praf şi trăsuri se află în poziţii dominante doi poli care încearcă din răsputeri să se depăşească unul pe celălalt astfel încât fiecare să atragă cât mai mulţi adepţi: biserica şi cârciuma, prin biserică înţelegând şi acele practici care erau din repertoriul ocultului dar care ca întotdeauna erau plasate in ograda sacrului.

Constatăm că avem de-a face cu o societate mult diferită de Apus, credinţă fiind manifestată prin severitate în comportament, stare de credincioşie dată de contextul păgân din jurul Principatelor care i-a determinat pe locuitori la o conservare mai bună.[1]

Astfel că Bucureştiul, "capitala Ţării Româneşti, este un oraş mare, murdar, aşezat pe un teren plat şi mocirlos şi care cuprinde optzeci de mii de locuitori, treisute şaizeci şi saşe de biserici şi treizeci de hanuri mari".[2]

Nu avem nici o îndoială că numărul Bisericilor este exagerat dar această exagerare aduce în plan imaginea pe care i-au creat-o acestui străin locuitorii prin spiritualitatea lor de tip răsăritean. Numărul mare de biserici, exagerat, induce starea de popor foarte religios.

În acest context spiritualul este foarte frumos redat prin cuvintele:

“Cam două sute şi zece zile din an sunt sărbători şi ele sunt păzite cu stricteţe de băştinaşi, cel puţin în privinţa încetării oricărui fel de muncă. Celor din slujbe publice, deşi nu fac nimic într-un atât de lung răstimp al anului, li se mai dă, pe deasupra, două săptămâni de vacanţă de Paşte, precum şi în timpul celor mai călduroase zile de vară”. [3]

Profanul era acolo. Și-a făcut loc și a creat o viaţa consumată în vicii şi imoralitate, viaţă foarte expresiv redată de călător:

“În aceste zile sterpe şi primejdioase de trândăvie, când îndeletnicirea de căpetenie a boierilor este de a căuta mijlocul de a-şi omorâ timpul în afara caselor, cei din clasele de jos şi-l petrec cheltuindu-şi lefurile în cârciumi, unde sunt ţinute femei uşoare în scopul de a atrage un număr cât mai mare de clienti.”[4]

Aşadar în centrul vieţii primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, în Bucureşti, îşi face loc, sau poate se păstrează dar că îşi intensifică activitatea spiritualul, nu neapărat biserica, ci spiritual redat prin imaginea unor credinţe religioase întemeiate pe “superstiţia cea mai ridicolă”, credinţe manifestate din convingere şi cu “tărie în tot felul de farmece, în apariţia morţilor, în stafii şi în tot felul de minuni făcute de icoanele sfinţilor şi prin puterea aghiasmei”, iar în urma spiritualului dar foarte aproape de acesta este profanul reprezentat de cârciumă şi imoralitate.

[1] Paul Cernovodeanu, coord, Călători Străini despre Ţările Române în sec. al XIX-lea, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p. 711.

[2] Ibidem, p. 625.

[3] Ibidem, p. 643.

[4] Ibidem, p. 643.