Coronavirusul - Prilejul unei cercetări serioase a stării noastre - Biserica fără dragoste

sursa

Biserica fără dragoste 

V.1-7: Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: "Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: "Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti. Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc. Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: "Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu."

Mai întâi, El Îşi exprimă aprobarea şi aprecierea, pentru ca mai apoi să sublinieze greşelile (v.2). Natura divină este aşa. Domnul întotdeauna priveşte la ceea ce este bun mai întâi, exprimându-Şi aprecierea pentru aceasta, înainte de a evidenţia ceea ce trebuie îndreptat. Natura umană este, însă, diferită. Omul nu priveşte mai întâi la ceea ce este bun la ceilalţi, ci la ce este rău. Omul este prin fire zăbavnic la a aprecia şi grabnic la a critica. Aceasta este doar o trăsătură a otravei „pârâşului fraţilor” care se găseşte în sistemul nostru. Cu cât luăm parte mai mult la natura divină, cu atât mai mult ne vom asemăna cu Domnul nostru în a fi grabnici la apreciere şi zăbavnici la critică. Este bine să urmăm acest principiu toată viaţa noastră: „Eu nu voi arăta greşala cuiva, în care încă nu am descoperit ceva de apreciat.” Urmând această simplă regulă putem ajunge la înălţimi mari de cucernicie pe care nu le-am imaginat vreodată; ne va aduce o mult mai mare binecuvântare în biserică şi o mai mică bătaie de cap pentru ceilalţi, faţă de cum am fost până acum. 

Numai atunci când îi apreciem pe alţii am pus o bază a criticării constructive, altfel, nu facem decât să aruncăm cu pietre în ei. Nu poţi scrie cu cretă în aer, ai nevoie de o tablă, dacă vrei ca oamenii să vadă ceea ce scrii. Astfel, aprecierea exprimată formează tabla pe care poţi scrie şi „să spunem adevărul în dragoste” celorlalţi. Atunci, ceea ce spunem noi este mult mai probabil să fie acceptat de ei. Atât aprecierea cât şi mustrarea sunt semne ale dragostei. Totuşi, trebuie să începem prin apreciere. De remarcat cum Pavel urmăreşte acest principiu chiar când le scria creştinilor fireşti din Corint (1Corinteni 1:4-10). Domnul laudă mesagerul din Efes pentru osteneala şi răbdarea sa şi pentru eforturile depuse în a păzi biserica neîntinată de oameni răi. Fără îndoială, a avut de luptat cu spiritul lumesc ca acesta să nu intre în biserică. Şi nu numai atât, el s-a luptat pentru a păstra doctrina pură în biserică. El i-a încercat pe cei care ziceau că sunt apostoli şi, de fapt, nu erau. 

Faptul că Domnul foloseşte articolul hotărât pentru substantivul „apostolii” în versetul 2 semnifică existenţa şi a altor apostoli în biserică în primul secol, decât a celor unsprezece numiţi de Domnul cât fusese pe pământ. Hristos a numit apostoli bisericii chiar şi după ce „S-a suit sus” (Efeseni 4:8,11), şi există apostoli şi astăzi. Dar există azi mulţi care spun că sunt apostoli şi, de fapt, nu sunt. Astfel, nici noi nu trebuie să fim amăgiţi de falşii apostoli (v.2). De asemenea, mesagerul din biserica din Efes a avut de îndurat din pricina Numelui Domnului fără să renunţe (v.3). Ce om minunat a fost acest mesager, dacă l-am compara cu standardele majorităţii credincioşilor! Şi ce minunată părea biserica din Efes – una care s-a ostenit, a răbdat, a îndepărtat oamenii răi, s-a păzit de doctrine false şi a demascat înşelătorii – astfel subliniindu-se atât puritatea vieţii cât şi puritatea doctrinei. 

Unii se pot gândi că această biserică avea tot ce Îşi dorea Domnul să aibă o biserică. Dar iată că nu era aşa. Îi lipsea un lucru esenţial pentru Domnul. Îşi părăsise prima sa dragoste – dragostea pentru Domnul şi pentru fraţi (v.4). Iată ceea ce le-a zis Domnul acestora: „Între tot zelul vostru şi activitatea voastră, M-aţi pierdut din privire. V-aţi pierdut devotamentul pe care l-aţi avut odată. V-aţi păzit de rău şi v-aţi condus astfel încât să fiţi fără greşeli doctrinare, dar amintiţi-vă cum M-aţi iubit de mult18 când v-aţi convertit prima dată şi cum făceaţi pe atunci totul pentru Mine din dragoste. Acum totul a degenerat într-o rutină banală19. Tot mergeţi la întâlniri de citire a Bibliei şi rugăciune, dar totul a devenit un ritual.” Biserica, aici, a devenit ca o soţie, care odată îi slujea soţului ei cu bucurie, din dragoste, dar care acum consideră aceleaşi treburi ca o corvoadă – pentru că focul dragostei s-a stins în mariajul ei. În zilele de demult, ea obişnuia să-l aştepte pe soţul ei, în fiecare seară, cu nerăbdare să se întoarcă acasă de la birou. Dar nu şi acum. Ea tot Îi este fidelă, dar şi-a pierdut dragostea dintâi.

„Adu-ţi aminte de unde ai căzut.” (Manifestarea plinătății Duhului Sfânt din fapte 19 s.m.). Exista o singură soluţie pentru această problemă: „Pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale cele dintâi (În Fapte 19 citim despre cum l-a iubit Biserica din Efes l-a început pe Dumnezeu).”  (v.5). Cuvântul la care ne gândim în mod curent pentru a-l predica necredincioşilor – „POCĂIŢI-VĂ” – este cuvântul pe care îl predică Domnul bisericii. „Înainte să le spuneţi altora să se întoarcă de la păcat, întoarceţi-vă de la propriul vostru păcat, şi anume acela de a vă fi părăsit dragostea dintâi.” le spune El. Ei trebuie să se tânguiască pentru că şi-au părăsit dragostea dintâi. „Fă faptele pe care le făceai la început” (v.5) le spune Domnul. Dacă faptele lor nu izvorau din dragoste, atunci nu aveau nicio preţuire înaintea Lui. Faptele lor erau asemenea lemnului, fânului şi paielor, potrivite numai pentru a fi arse. 

Motivaţia din spatele fiecărei acţiuni este cea care dă valoare faptei. Motivul din spatele răbdării, ostenelii şi a purităţii lor este ceea ce îi face pe ei acceptabili sau nu înaintea Domnului. În ziua în care vom sta înaintea Domnului, vom considera întrebarea „DE CE?” a fi mult mai importantă decât întrebarea „CE?”. De ce am făcut ceea ce am făcut va fi testul prin care Domnul ne va evalua toate faptele noastre. Nu trebuie să uităm aceasta niciodată. Ceea ce nu izvorăşte din dragoste pentru Domnul este o faptă moartă. 

Amintiţi-vă că ni s-a poruncit să ne pocăim de faptele cele moarte. Evrei 6:1 ne spune că pocăinţa este o parte din temelia care duce spre desăvârşire în viaţa noastră. Dacă mesagerul şi biserica nu se pocăiesc, atunci Domnul spune că le va înlătura sfeşnicul din locul lui. Aceasta înseamnă că El nu îi va mai considera ca pe una dintre bisericile Sale de pe pământ. Ei tot vor putea continua cu întâlnirile şi conferinţele lor, iar numărul lor poate să crească. Însă, în ceea ce Îl priveşte pe Domnul, ei vor fi morţi sau inexistenţi, fără ungerea Duhului Său şi fără harul Lui. Atât de importantă este pierderea dragostei celei dintâi. 

Apoi, Domnul îl laudă pe mesager că a urât faptele nicolaiţilor, pe care şi El le ura (v.6). Nu există nicio referinţă nicăieri în Scriptură care să ne spună cine erau nicolaiţii sau ce făceau ei. Deci, nu putem fi siguri la ce fapte se referă Domnul. Totuşi, cuvântul „nicolaiţi” înseamnă (în greacă) „cuceritori ai poporului”. Dacă la aceasta se referea Domnul, atunci poate fi o referinţă la acei care căutau să „stăpânească peste turmă” (1 Petru 5:3) – bătrâni care se comportau ca regii şi nu ca slujitorii. Astfel de bătrâni s-au organizat ca o clasă preoţească aparte (precum erau leviţii în Vechiul Testament) şi conduceau alţi credincioşi. Domnul a spus că ura faptele nicolaiţilor. Astăzi, avem predicatori creştini care folosesc titluri precum „reverend” (un titlu utilizat în Scriptură doar pentru Dumnezeu – Psalm 111:9 - KJV20) sau păstor” (care este un dar şi nu un titlu sau o funcţie – Efeseni 4:11), etc., pentru a se înălţa deasupra celorlalţi în biserică. Totuşi, nu doar prin titluri caută predicatorii să conducă pe ceilalţi. Sunt mulţi care se numesc pe ei doar „fraţi”, dar care îi domină pe cei ce sunt împreună cu ei credincioşi prin puterea personalităţii lor (dominante), prin puterea financiară şi prin darurile lor duhovniceşti. 

Toate acestea reprezintă nicolaismul faţă de care Domnului I se face silă. În India vedem tristul spectacol a unei multitudini de biserici şi de organizaţii creştine conduse de către stăpânii lor occidentali prin puterea banilor. Din cauza datoriilor financiare şi a obligaţiilor morale care decurg din oportunitatea oferită indienilor de a lucra în ţări occidentale, mulţi din aceşti credincioşi au ajuns ca nişte sclavi pentru „albi”. O astfel de subordonare servilă impusă unui credincios față de altul înseamnă „nicolaism” şi este un dezgust în ochii lui Dumnezeu. Să luăm în vedere o altă formă de nicolaism. Există unii preoţi care învaţă că Maria este o mijlocitoare între Hristos şi om. Preoţii acţionează, la rândul lor, ca mediatori între creştini şi Maria!! Dar, această atitudine mediatoare nescripturală poate fi practicată la fel de bine de către un pastor, ca şi de un preot! 

Când un pastor „află voia lui Dumnezeu” pentru cineva din turma lui, în ceea ce priveşte angajarea, mariajul sau orice altceva, el acţionează ca un mijlocitor nicolait. Prin aceste metode, preoţii şi pastorii câştigă tărie peste turma lor, într-un mod pe care Dumnezeu îl detestă. A da un sfat duhovnicesc sau o povaţă este un lucru dumnezeiesc. Dar „a afla voia lui Dumnezeu” pentru aceste standarde cu orice preţ. În scrisorile către cele şapte biserici, vedem că Domnul este interesat în primul rând de biruitori. Chiar şi astăzi, El caută biruitori în orice loc. Poate că nu-i găseşte în fiecare biserică, dar îi caută în fiecare localitate. Domnul a promis o răsplată pentru cei ce biruiesc. În acest caz, era privilegiul de a mânca din copacul vieţii (v.7) – privilegiu pe care Adam l-a ratat. Copacul vieţii este simbolul vieţii divine, naturii divine. Cea mai mare răsplată pe care Dumnezeu o poate da unui om este ca acesta să se împărtăşească din natura Sa? Aici, pe pământ, mulţi dintre credincioşi desconsideră acest aspect. Dar în lumina mult mai limpede a veşniciei, vom descoperi că acesta este cu adevărat cea mai mare răsplată pe care Dumnezeu o poate da vreodată fiinţei umane.

Material preluat din Zac Poonen, Ttiumful final, Zalău, Alfa Software, 2012,  p. 30-39.