Coronavirusul - Prilejul unei cercetări profunde - Biserica suferindă

sursa

Biserica suferindă

V.8-11: Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: "Iată ce zice Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Cel ce a murit şi a înviat: "Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii." Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: "Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.”

Aici, Domnul Se descrie drept Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Cel Care a biruit moartea. O biserică ce înfruntă opoziţia şi persecuţia trebuie să-L vadă pe Domnul ca pe Cel Care se îngrijeşte de toate evenimentele de la început până la sfârşit şi ca Unul Care a biruit cel mai mare duşman al omului – moartea.

Domnul nu are deloc acuzaţii împotriva acestei biserici. Era o biserică ce înfrunta necazul, sărăcia şi batjocuri. Necazul este o temă ce se repetă în cartea Apocalipsa – şi de remarcat este că el încearcă pe cei mai credincioşi dintre copiii lui Dumnezeu, şi nu pe cei compromiși. În primul capitol din Apocalipsa, am văzut că Ioan trecea prin necaz. Aici vedem o biserică credincioasă care trece prin acelaşi lucru. Biserica împotriva căreia Dumnezeu nu are nicio acuzaţie este o biserică persecutată. Cei lumeşti, care compromit biserica, o duc uşor.  

Nici unul dintre noi nu are din fire curajul de a îndura moartea pentru Domnul. Dar, de vreme ce Dumnezeu ne-a chemat pentru a ne pecetlui mărturia noastră cu sânge, atunci putem rămâne asiguraţi că El ne va da har aparte pentru aceasta, când astfel de timpuri vor veni. Printr-o asemenea sursă specială de har, fiecare martir creştin a îndurat moartea fără temere în trecut. Şi

ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei va face şi pentru noi – chiar şi celor mai slabi şi mai fricoşi dintre noi. Tot ce trebuie să facem este să Îi spunem că vrem să Îi fim credincioşi cu orice preţ. Dacă avem bunăvoinţa, Dumnezeu ne va da tărie.

Sfinţii din biserica din Smirna erau săraci. Sărăcia este un alt lucru pe care copiii credincioşi ai lui Dumnezeu l-au îndurat în decursul istoriei bisericii. Mulţi sfinţi ai Vechiului Testament erau bogaţi. Dumnezeu a promis bogăţie pământească drept răsplată pentru ascultare în timpurile Vechiului Testament, pentru că Israel era chemat spre a poseda un regat pământesc.  Isus, însă, a inaugurat un nou legământ, şi a adus regatul cerurilor pe pământ. Acum bogăţia, care ni se promite, este cerească, şi nu pământească. De aceea, Isus Însuşi şi apostolii au fost cu toţii săraci. Astăzi, sunt mulţi care învaţă că a deveni bogat este un semn de binecuvântare de la Dumnezeu asupra copiilor săi. Această doctrină a fost iniţial inventată de predicatori din Occident, prin care îşi justificau îmbogăţirea din dările poporului lui Dumnezeu! Afaceriştii creştini au ascultat-o cu atenţie, ca pe o doctrină avantajoasă prin intermediul căreia îşi puteau justifica lăcomia de avere. La rândul lor, predicatori zgârciţi de pretutindeni au considerat-o o doctrină convenabilă. Sărăcia lui Isus şi a apostolilor ar trebui să fie suficientă pentru a arăta că toţi astfel de predicatori au fost întru totul înşelaţi de către propria lor zgârcenie.

Credincioşii din Smirna erau devotaţi Domnului în mijlocul marilor încercări, şi erau săraci. Credincioşii din Laodicea, pe de altă parte, erau întru totul morţi, şi erau bogaţi material. Ce demonstrează aceasta? Răspunsul este clar pentru oricine. „Dumnezeu i-a ales pe săracii acestei lumi pentru a fi bogaţi în credinţă... Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii... Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii...

Dumnezeu a ales lucrurile care nu sunt... pentru ca niciun om să se laude înaintea lui Dumnezeu” (Iacov 2:5; 1Corinteni 1:27-29).

Dumnezeu nu a făcut nicio greşeală în a-Şi alege copiii. Dumnezeu a promis să ne asigure nevoile materiale importante, dacă noi căutăm Împărăţia şi neprihănirea Lui mai întâi (Matei 6:33; Filipeni 4:19). 

Am avut mereu parte de noi dovezi în bisericile din India, unde credincioşii care trăiau într-o sărăcie cumplită şi care erau puternic îndatoraţi, au fost binecuvântaţi din punct de vedere financiar de către Tatăl lor ceresc, atunci când ei Îl cinsteau în viaţa lor. Aceasta este o minune într-o ţară precum India, unde nu există niciun sistem de securitate socială susţinută de guvern şi unde şomajul este ridicat, iar corupţia birocratică de nestăvilit. Observăm că astfel de credincioşi nu au ajuns bogaţi. Dumnezeu le-a împlinit nevoile, dar nu i-a făcut bogaţi. Am văzut, de asemenea, că atunci când credincioşii au alergat după averi, s-au distrus pe ei înşişi din punct de vedere spiritual. (1Timotei 6:9,10). 

Ce ar trebui să facă un credincios dacă este deja bogat – ca rezultat al unei averi familiale moştenite sau din alt motiv? Ar trebui să se supună Cuvântului lui Dumnezeu: (i) Să recunoască, mai întâi, că tot ce are Îi aparţine Domnului (a se studia următoarele pasaje din Scriptură: 1Corinteni 10:26; 1Corinteni 4:7; Luca 14:33, Ioan 17:10); (ii) Să se supună poruncii Domnului de a-şi folosi averea pentru răspândirea evangheliei, căutând – astfel, şi pe plan financiar – Împărăţia lui Dumnezeu („Foloseşte-ţi banii pentru a face prieteni pentru veşnicie” Luca 16:9); (iii) Să se supună poruncii lui Dumnezeu de a-şi împărţi averea cu alţi credincioşi nevoiaşi (1Timotei 6:17-19). 

Dumnezeu nu ne-a promis în Noul Testament o bogăţie materială. I-a spus, însă, bisericii din Smirna „eşti bogată” (v.9). Ei erau bogaţi în ochii lui Dumnezeu, pentru că fuseseră credincioşi în încercările lor, şi, astfel, au luat parte la natura divină. Aceasta este adevărata bogăţie veşnică, pe care Dumnezeu ne-o dă în noul legământ. Biserica din Smirna a înfruntat „batjocurile din partea celor care zic că sunt iudei” (v.9). 

Batjocura este un alt lucru pe care copiii credincioşi ai lui Dumnezeu vor trebui să-l îndure. Batjocura şi opoziţia, pe care această biserică le îndura, proveneau de la acei care se considerau poporul lui Dumnezeu – „cei cei zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a satanei” (v.9). Acei evrei erau oameni religioşi, care studiau Scripturile (de la Geneză la Maleahi). Totuşi, Domnul i-a numit „o sinagogă a satanei”, pentru că erau făţarnici. De aceea, persecutau ei pe ucenicii adevăraţi ai lui Isus. De multe ori, o sinagogă care era înfiinţată de iudei temători de Dumnezeu, a degenerat într-o sinagogă a satanei după o perioadă de timp. În acelaşi fel, multe biserici de astăzi care au fost înfiinţate de credincioşi temători de Dumnezeu, au degenerat la rândul lor în ochii lui Dumnezeu ca „biserici ale satanei”.

Opoziţia pentru adevăraţii ucenici ai lui Isus astăzi, nu vine de la păgânii religioşi (ceea ce ar fi de înţeles), ci tot de la „cei care spun că sunt creştini, dar nu sunt, ci sunt o biserică a satanei”. Astăzi, dacă am spune că o aşa-numită „biserică” creştină ar fi „o biserică a satanei”, mulţi ne-ar acuza. Dar ei uită că Isus Însuşi l-a mustrat pe Petru, zicându-i „Înapoia Mea satano” (Matei 16:23), şi tot Isus a numit acest grup de oameni religioşi „o sinagogă a satanei”. El ar fi utilizat acelaşi limbaj direct astăzi, pentru a mustra „bisericile” care s-au îndepărtat de la chemarea lor. Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi, „Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine” (Ioan 16:2,3). Ce a zis El despre oamenii dintr-o sinagogă că le vor face ucenicilor Săi a fost făcut în secolele următoare de către oamenii din „biserici”. În Evul Mediu, ucenicii temători de Dumnezeu erau ucişi de către inchizitorii „creştini”. 

Nu trebuie să ne temem vreodată să fim batjocoriţi – căci Isus Însuşi a fost calomniat. El a fost numit un om lacom, un învăţător mincinos, un blasfemiator, un om nebun, un om posedat, un impur21 şi unul care avea putere satanică (Luca 7:34; Ioan 7:12; Matei 26:65; Marcu 3:21,22; Matei 12:24; Ioan 8:48). El le-a spus ucenicilor Săi, „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul (un nume iudaic pentru satan, prinţul demonilor), cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa lui?” (Matei 10:24,25). Petru ne îndeamnă zicând „să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca în aceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (1Petru 2:12). 

„Nu te teme” erau cuvinte care ieşeau adesea de pe buzele lui Isus, când era pe pământ. Şi aceleaşi cuvinte le adresează acum unei biserici ce suferă pentru Numele Lui. Poate acestea sunt cuvintele Domnului pe care fiecare dintre noi avem nevoie să le auzim cel mai mult în zilele noastre. Există un spirit de frică peste tot în lume astăzi şi îi cuprinde pe oameni din ce în ce mai puternic. Isus ne-a avertizat că aşa va fi în zilele din urmă (Luca 21:26). Dar El le-a zis ucenicilor, de asemenea, să nu fie afectaţi de acest duh de teamă. Cel mai trist este că majoritatea credincioşilor nu este eliberată de acest duh. Mulţi credincioşi sunt robiţi de frica a ceea ce se va întâmpla în viitor, de teama de oameni, de frica de boală, de frica de moarte şi de multe alte tipuri de frică. Frica este una dintre cele mai puternice arme ale Satanei, cu care înrobeşte mulţi credincioşi. Acest duh de frică este ceea ce-i împiedică pe mulţi dintre credincioşi să-L mărturisească cu îndrăzneală pe Domnul la serviciile bisericii şi să fie martori curajoşi pentru Domnul la locurile lor de muncă. 

Mulţi credincioşi confundă timiditatea cu umilinţa şi, astfel, Satan îi înşală. Tot frica l-a împiedicat pe Petru de la a-L mărturisi cu îndrăzneală pe Domnul către servitoarea care l-a chestionat în palatul marelui preot. Dar când Petru a fost botezat în Duhul Sfânt la Cincizecime, acea frică a fost îndepărtată. Putea de atunci să-L mărturisească pe Domnul cu îndrăzneală oricui. Mai târziu, când el şi ceilalţi apostoli au fost tentaţi să se teamă din nou, s-au rugat şi au fost umpluţi de Duhul Sfânt iarăşi, iar duhul fricii a fost îndepărtat încă o dată de la ei (Fapte 4:31). Aceasta este soluţia: trebuie să fim umpluţi de Duhul Sfânt iar şi iar. Dumnezeu nu te vrea să fii subjugat duhului fricii care te împiedică să-ţi deschizi gura şi să fii un martor al lui Hristos printre prietenii şi rudele tale, sau la locul tău de muncă. El vrea să te umple cu Duhul Său cel Sfânt şi să te facă îndrăzneţ. Tot ce trebuie să faci este să recunoşti că eşti un laş şi să-I ceri lui Dumnezeu să te umple cu Duhul Său pentru ca tu să poţi fi martorul Lui curajos. Cei ce flămânzesc şi însetează vor fi săturaţi. Domnul i-a avertizat că Satana urmărea să arunce în temniţă pe câţiva dintre ei. Dumnezeu i-a dat puterea lui Satan să arunce credincioşi în temniţă pe nedrept. 

Noi, însă, trebuie să ne amintim că Satan nu poate să ne facă nimic fără a dobândi permisiunea lui Dumnezeu mai întâi. Şi chiar dacă am fi aruncaţi în temniţă, aceasta va fi doar spre a ne încerca (v.10). Dumnezeu Se foloseşte chiar de întemniţare pentru a-Şi îndeplini scopurile. Pavel a spus, „împrejurările (din temniţă) în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei” (Filipeni 1:12-14). Dumnezeu S-a folosit de întemniţarea lui Pavel pentru a împlini un număr de scopuri: (i) pentru a-l sfinţi pe Pavel; (ii) pentru a converti câţiva dintre paznicii lui Pavel din înschisoare; (iii) pentru a-i oferi lui Pavel oportunitatea de a-şi scrie epistolele; şi (iv) pentru a încuraja mulţi alţi credincioşi să predice fără teamă. 

Cu adevărat, Dumnezeu nostru controlează evenimentele mai presus de Satan, în aşa fel încât totul (inclusiv întemniţarea) lucrează doar pentru îndeplinirea scopurilor divine (Romani 8:28; Psalm 76:10). Tipul pe care îl petrecem în închisoare este determinat, de asemenea, de către Domnul. „Veţi avea un necaz de zece zile”, le spune Domnul (v.10). Tatăl nostru cel ceresc este Cel Care decide perioada în care copiii Săi trebuie să treacă prin necaz. Chiar şi în zilele marelui necaz, Isus a spus că „din pricina celor aleşi, acele zile vor fi scurtate” (Matei 24:22). „Dumnezeu Şi-a amintit de Noe” când potopul era pe pământ (Geneza 8:1). Şi El nu-Şi va uita aleşii când vor fi cuprinşi de marele necaz pe pământ. „Nu te voi uita. Te-am săpat pe palmele mâinilor Mele” este Cuvântul Său către noi. (Isaia 49:15,16). Este o mare mângâiere pentru noi să ştim aceasta. Va trebui să ne-o amintim în zilele ce vor veni, când vom suferi pentru Domnul. El nu va permite vreodată să fim încercaţi peste măsura noastră. El ţine mâna pe butonul de comandă a suferinţelor noastre şi va micşora nivelul acestora la timpul potrivit. „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” este îndemnul Domnului (v.10). Ar trebui să fim dispuşi chiar să murim dacă este necesar pentru a putea rămâne credincioşi Domnului. 

Nu urmaţi credincioşii care îşi compromit mărturia doar de dragul unui mic beneficiu pământesc – cinste, promovare sau bani etc.

Biruitorii nu vor fi vătămaţi de moartea a doua (v.11). Cea de a doua moarte este moartea veşnică – îndepărtarea de la prezenţa lui Dumnezeu pentru totdeauna, şi aruncarea într-un lac de foc. Este semnificativ că promisiunea de a scăpa de moartea a doua este făcută biruitorilor. De aceea, este aşa de important să biruieşti păcatul – căci moartea este rezultatul final al păcatului (după cum arată clar Iacov 1:15).

Mesajul fundamental al Duhului prin Noul Testament este că noi trebuie să biruim păcatul în orice formă.

Material preluat din Zac Poonen, Ttiumful final, Zalău, Alfa Software, 2012, p. 39-50.