Mărturisire de
credinţă
Crezul
meu! - De ce sunt penticostal?
Brădeanu Mircea Levi
Există o singură cale de la iad la rai, de la moate la viață,
de la dumnezeul veacului acestuia la Dumnezeul Preaînalt, calea cea îngustă,
calea vieții care este prezentată în Biblie. Ceea ce este important este modul
în care acceptăm învățăturile lui Dumnezeu lăsate în Biblie sau impunem noi
punctul nostru de vedere asupra Bibliei zicând că părarea noastră este
revelația lui Dumnezeu.
Biserica Penticostală este Biserica lui Dumnezeu care
acceptă calea așa cum este ea prezentată în Biblie. Nu impune părerea umană
Sfintei Scripturi ci se supune Cuvântului.
Este evident azi că nu toți care-și spun
penticostali sunt penticostali. După cum nu toți care care locuiesc în România
sunt români și nu toți care se plimbă cu mașina sunt șoferi tot așa nu toți
care cred că sunt penticostali sunt penticostali, nu toți care spun că sunt
penticostali sunt penticostali și nu toate bisericile care se numensc
penticostale sunt penticostale. Există
astăzi mai mult ca oricând mult balast care împovărează Biserica Penticostală
tocmai pentru că se asociază cu Biserica Penticostală.
O spun răspicat: deși mulți și multe
biserici se consideră penticostali și penticostale, ei și ele, nu fac parte din
Biserica Penticostală pentru că nu acceptă revelația Cuvântului ci o substituie
cu propria lor părere, cu o părere umană, lumească sau chiar drăcească. Dar pot să fie și Biserici, persoane care au
același crez cu Biserica Penticostală și să facă parte din Biserica
Penticostală fără ca ele să își dea seama.
Crezul
meu! De ce mărturisesc apartenența la Biserica Penticostală?
1.
Biserica Penticostală consideră
Biblia sau Sfânta Scriptură ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu fără greşeală şi
singura normă în viaţa de credinţă.
Este minunat! Este extravagant, cu sensul de neobișnuit, ca
astăzi să spui că singura ta normă pentru viața de credință, pentru viața
cotidiană este Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Singura normă!
Biserica Penticostală nu are tradiție scrisă cu t mic sau nu T mare.
Biserica Penticostală nu are vicar al lui Hristos care să emită bule papale.
Biserica Penticostală nu a ciuntat Biblia așa cum fac multe biserici astăzi. Biserica
Penticostală este convinsă că:
„Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea
înţelepciune în neprihănire” 2 Timotei 3:16.
Este clar! Numai Biblia este fără
greșală. Numai Biblia este norma și numai ea prezintă normalitatea pentru că
ea, Biblia, este voia Dumnezeului în care nu este greșală. Biblia nu poate să
fie decât ca Dătătorul ei, perfectă!
2.
Biserica Penticostală crede în
Dumnezeu, Unul, format din trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Pe paginile Bibliei Dumnezeu s-a revelat ca fiind Unul, un
singur Dumnezeu dar în acelaş timp atributele lui Dumnezeu Tatăl sunt evidente
şi la Domnul Isus Hristos şi la Duhul Sfânt. Nu poţi să spui că Dumnzeu Tatăl
are o natură, esenţă, substanţă diferită de Domnul Isus Hristos sau de Duhul
Sfânt, nici să spui că Domnul Isus Hristos are o natură diferită de a lui
Dumnezeu Tatăl sau a Duhului Sfânt, nici să spui că Duhul Sfânt are o natură
diferită de a lui Dumnezeu Tatăl sau a Domnului Isus Hristos pentru că asta ar
însemna să înlocuieşi Biblia cu părerea umană. În Biblie Dumnezeu Tatăl, Domnul
Isus Hristos şi Duhul Sfânt ne sunt prezentaţi ca având aceeaşi substanţă, ca
fiind egali şi totodată ca fiind UNUL, un singur Dumnezeu.
Un singur exemplu:
„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” Matei 28:19.
Dumnezeu, Unul, format din trei persoane:
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt care sunt toate pe aceeaşi poziţie, egale, fiindcă
toate au aceeaşi substanţă şi sunt Dumnezeu.
3.
Biserica Penticostală este convinsă că
Dumnezeu a creat tot ceea ce se vede şi nu se vede.
Dumnezeu este singurul care există prin Sine restul, toate
celelalte care sunt, există pentru că au fost create de Dumnezeu şi pentru că
El le ţine existenţa.
Dominico Scandella, un morar eretic din secolul al XVI-lea
trecut prin furcile inchiziţiei a mărturisit înaintea inchizitorilor
perspectiva lui cosmogonică:
„Totu era un haos, pământu, aeru, apa şi
focu erau amestecate împreună şi din grămada asta a crescut ceva mare aşa cum
se face brânza în lapte, şi din asta se făcu nişte viermi, şi aştia au fost
îngerii, şi cea mai sfântă putere a voit ca ăştia să fie Dumnezeu şi îngerii,
şi în ăl număr de îngeri era şi Dumnezeu, făcut şi el din acea grămadă în acelaş timp, şi el a fost făcut cu
patru căpitani: Lucifer, Mihail, Gabriel şi Rafael. Lucifer ăsta a voia să se
facă stăpân aşa cum era regele care era puterea lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a
poroncit din pricina trufiei lui să fie izgonit din cer cu oştirea lui şi cu
toţi ai lui. Şi acest Dumnezeu i-a făcut apoi pe Adam şi Eva, şi oameni mulţi,
ca să umple ale locuri lăsate de îngerii izgoniţi. Care oameni mulţi,
neîmplinind poruncile lui Dumnezeu, acesa l-a trimis pe feciorul lui, pe care-l
luară iudeii şi-l răstigniră. Io n-am spus niciodată că s-a lăsat spânzurat ca
un animal. Am spus că s-a lăsat răstignit, şi că ăsta care a fost pus pe cruce
era unu din feciorii lu Dumnezeu, pen’ că toţi suntem feciorii lui Dumnezeu, şi
de acelaşi soi cu ăl de-a fost pus pe cruce; că era un om ca noi toţi, da’ cu
mai mare îndatorinţă, aşa cum s-ar zice acuma despre Papă, care-i om ca noi,
dar cu îndatorinţă mai mare decât noi, pen’că are putere. Şi ăsta care a fost
răstignit născutu-s-a din sfântu’Iosif şi din Maria fecioară.”
Dar credinţa noastră este înainte de toate
fundamentată pe Biblie:
„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu,
şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a
fost făcut, n-a fost făcut fără El.” Ioan 1:1-3.
4.
Biserica Penticostală crede că
păcatul a intrat în lume din cauza neascultării lui Adam de porunca lui
Dumnezeu.
Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva. Pentrucă primii oameni nu au
ascultat de porunca lui Dumnezeu, au mâncat din pomul din care Dumnezeu le-a
spus să nu mănânce, păcatul, şi prin păcat moartea, a intrat în lume. Ce este
păcatul? Orice abatere de la voia lui Dumnezeu. Moartea intrată în om are două
efecte: separarea omului de Dumnezeu care nu poate tolera păcatul şi moartea
fizică. Din momentul comiterii păcatului între om şi Dumnezeu s-a produs o
ruptură şi omul prin puterile proprii nu mai poate să intre în graţia lui
Dumnezeu.
„De aceea, după cum printr-un
singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel
moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au
păcătuit…” Romani 5:12
5.
Biserica Penticostală crede că
harul lui Dumnezeu face posibilă poziţionarea omului în mântuire prin jertfa
Domnului Isus Hristos.
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi
aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu
se laude nimeni”.
Efeseni 2:8-9
Dumnezeu ne pune la dispoziţie
un „cadou”, mântuirea de la iadul cel veşnic. Calea de a ajunge la mântuire
este tot un „cadou”, credinţa în viaţa, învăţătura, Jertfa Mielului lui
Dumnezeu fără păcat, Isus Hristos. Şi mântuirea şi posibilitatea de a o obţine
sunt date omului fără fapte de Dumnezeu. Credinţa îi este dată omului ca şi
cadou deoarece „obiectul” credinţei viaţa, învăţătura, Jertfa Mielului lui
Dumnezeu, Isus Hristos, este tot iniţiativa lui Dumnezeu, iviţiativă are este
însoţită de toate argumentele care pot produce credinţa sub influenţa Duhului
Sfânt unei inimi sincere.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui
Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.
Ioan
3:16
6.
Biserica Penticostală crede că omul ca răspuns la
harul lui Dumnezeu primit prin credinţă trebuie, ca urmare a pocăinței, să
urmeze procesul sfințirii.
Sunt două
adevăruri de subliniat. Primul: Dumnezeu este sfânt! Serafimii în prezenţa
sfinţeniei Lui îşi acoperă cu aripile faţa şi picioarele. Al doilea: Omul este
fiinţa căzută în păcat. Dumnezeu nu tolerează în prezenţa lui păcatul. Omul corupt nu poate să fie
primit de Dumnezeu în starea de păcat.
Domnul Hristos s-a întrupat, a predicat voia lui Dumnezeu, a purtat la
Golgota păcatele omenirii, a murit şi a înviat ca omul care crede în planul lui
Dumnezeu, în lucrarea lui Hristos, să poată să fie justificat, considerat neprihănit
de Dumnezeu. Omul dacă nu conştientizează că păcatul îi produce repulsie lui
Dumnezeu, atât de multă încât Hristos a părăsit gloria ca să i-a păcatele
omenirii, şi dacă cu părere de rău, omul, nu se rupe de păcat şi nu vine să se
prăbuşească înaintea lui Dumnezeu pentru fi iertat, degeaba crede. Credinţa
fără pocăinţă nu este nici la nivelul credinţei dracilor despre care Scriptura
spune că ei, dracii, cred şi se înfioară. Pocăinţa este ruperea totală de lume,
de voia personală, de voia Diavolului şi acceptarea voii lui Dumnezeu.
„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru
toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o
rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu
cumpătare, dreptate şi evlavie,3
aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea
slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. S-a dat pe Sine
însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un
norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.”
Tit
2:11-14
Sfinţirea este un proces. Omul
odată mântuit, poziţionat în mântuire, începe să umble în calea mântuirii,
începe sfinţirea ca proces. În acest proces copilul lui Dumnezeu are mai mulţi
profesori buni – harul lui Dumnezeu care-l îndeamnă să o rupă cu păcatul,
poftele lumeşti trăind după standardele înalte ale lui Dumnezeu, Duhul Sfânt
pentru care creştinul trebuie să stăruiască ca să aibă parte de plinătatea lui,
Cuvântul lui Dumnezeu care este hrană dar şi etalon etc. Unii se opresc doar la
sfinţirea poziţională şi spun că le este de ajuns. Nu se aseamănă cu Dumnezeu.
Nu luptă! Aceşti creştini, care sunt tot mai mulţi, coboară standardele
sfinţeniei şi vor avea parte de mânia lui Dumnezeu. Biserica Penticostală crede
că orice copil al lui Dumnezeu trebuie să urmărească sfinţirea dacă vrea să
rămână mântuit şi să-L vadă pe Dumnezeu.
7.
Biserica Penticostală crede că orice credincios este
preot al lui Dumnezeu şi automat are acces la Dumnezeu prin rugăciune şi post.
„Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să
fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti,
plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.
Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie
împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să
fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din
întuneric la lumina Sa minunată;” 1 Petru 2:5,9.
Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos îi face preoţi pe toţi
cei care îşi predau viaţa Domnului Isus Hristos căci perdeaua din Templul de la
Ierusalim, în momentul morţii Domnului Isus s-a rupt de sus până jos făcând
astfel posibilă intrarea în dialog direct cu Dumnezeu. Astfel că în calitate de
preoţi, copiii lui Dumnezeu, mijlocesc, se roagă, postesc atât pentru ei cât şi
pentru oamenii din jurul lor. Postul, abstinenţa de la mâncare şi apă, împletit
cu sfinţenie, fapte de credinţă, dragoste, o inimă curată şi cu rugăciune
garantează implicarea lui Dumnezeu când El este chemat!
„Vă îndemn, dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni,
cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii”. 1 Timotei 2:1
8.
Biserica Penticostală practică
botezul în apă al persoanelor care s-au întors la Dumnezeu prin Domnul Isus
Hristos prin cufundarea celui care cere să fie botezat în Numele Tatălui, al
Fiului şi al Duhului Sfânt.
Botezul este o condiţie impusă de Dumnezeu pentru a omul să
ajungă la mântuire, să fie salvat de la Iad. Botezul trebuie să fie făcut aşa
cum cere Sfânta Scriptură care ne prezintă voia lui Dumnezeu. Majoriatea
creştinilor, a celor care cred că sunt urmaşii lui Hristos nu fac botezul
conform cuvintelor Domnului Hristos şi ei se consideră creştini. Nu poţi să fi
creştin dacă nu faci ce zice Hristos. Hristos Domnul a poruncit ca botezul să
se facă în urma credinţei exprimate a celui care se botează, a pocăinţei şi a
dorinţei celui care vrea botezul.
„Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va
fi osândit.”
Marcu 16:16
9.
Biserica Penticostală crede că
Domnul Isus Hristos a instituit Cina Domnului
Împărtăşirea cu Cina Domnului, trupul și sângele Domnului
este un act extraordinar. Caracterul Cinei Domnului este unul deosebit. Ceea ce
dă forţă acestui act este faptul că el a fost întemeiat de Domnul Isus Hristos,
Dumnezeu, Cel care împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt este Creatorul,
Mântuitorul.
„Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a
binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi,
mâncaţi; acesta este trupul Meu.”
Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit
lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el;
căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou,
care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo
nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou
în Împărăţia Tatălui Meu.”
Matei 26:26-29.
Împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului Isus Hristos nu
se face pentru iertarea păcatelor celui care se împărtășește ci pentru ca cel
care se împărtăşeşte să primească viaţă, de la Hristos care este Viaţa, har de-a rămână statornic pe cale, de la
Părintele harului.
„Isus
le-a zis: Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mănâncă cineva trupul Fiului
omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul
Meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.
Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o
băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele meu rămâne în Mine, şi Eu rănân
în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin
Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.”
Ioan 6:53-57
Împărtăşirea cu Cina Domnului în chip
nevrednic, fără o analizare a vieţii noastre în vederea mărturisirii păcatelor,
a renunţării la ele şi a rugăciunii din inimă ca Dumnezeu să ne ierte păcatele
comise este catastrofală pentru cel care se împărtăşeşte.
Elementele care primesc valoarea trupului şi sângelui
Domnului Isus Hristos sunt azima, pâinea fără drojdie, rodul viţei nefermentat.
10.
Biserica Penticostală crede că
Domnul Isus a instituit actul spălării picioarelor.
Forţa Cuvântului lui Dumnezeu este dată de Cel care a
vorbeşte: Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne cheamă să facem ceva noi trebuie să facem
exact ceea ce El, Dumnezeu, ne zice să facem. Nu contează numărul repetiţiilor
unei porunci divine pentru că forţa lor nu este dată de numărul apariţiei lor
ci forţa Cuvântului este dată de emiţător: Dumnezeu.
Domnul Isus Hristos, Dumnezeu adevărat, a spus că este ferice
de cei care înfăptuiesc actul spălării picioarelor.
„Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi
voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi
voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul
său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri,
ferice de voi dacă le faceţi.”
Ioan 13: 14-17
11.
Biserica
Penticostală crede în făgăduinţa botezului cu Duhul Sfânt pentru toţi
credincioşii.
Orice creștin, copil al lui Dumnezeu trebuie să aibă parte de botezul cu
Duhul Sfânt. În Biserica Primară prezentată în Faptele Apostolilor botezul cu
Duhul Sfânt a fost un imperativ (Fapte 2:38-39, Fapte 8:15-16, Fapte 19:1-7).
Oamenii după ce se pocăiau și erau botezați în apă se rugau să primească și
botezul cu Duhul Sfânt. Distanța în timp dintre botezul în apă și botezul cu
Duhul Sfânt, în Biserica Primară, era una foarte mică. Era o problemă pentru
creștinii contemporani cu apostolii să nu primească imediat după botezul în apă
și botezul cu Duhul Sfânt. De ce este atât de important botezul cu Duhul Sfânt?
a. Botezul cu Duhul Sfânt este o pecete pentru ziua răscumpărării
(Efeseni 4:30).
b. Botezul cu Duhul Sfânt este o arvună a moştenirii (Efeseni 1:13-14).
c.Botezul cu Duhul Sfânt este însoțit cu putere de sus pentru slujba
mărturisirii Evangheliei depline (Fapte 1:8).
d. Botezul cu Duhul Sfânt reprezintă starea de normalitate din Biserica
lui Hristos (Ioan 7:38-39).
e. Botezul cu Duhul Sfânt este parte din planul lui Dumnezeu cu privire
la mântuiți (Ioel 2:28-29).
f. Botezul cu Duhul Sfânt dă putere credinciosului să rămână statornic,
să crească spiritual și să-și ducă mântuirea la capăt („Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt,
pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va
aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” Ioan 14:26).
Repet! Botezul cu Duhul Sfânt cu
semnul vorbirii în limbi după cum dă Duhul este experiența de început a vieții
creștine pe care trebuie să o aibe fiecare creștin.
„Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să
fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi
veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi,
pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare
număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”
Fapte 2:38-39.
12.
Biserica
Penticostală crede că Duhul Sfânt dă daruri supranaturale credincioşilor.
Darurile
supranaturale pe care Duhul Sfânt le dă credincişilor care umblă în plinătatea
Lui sunt: vorbirea despre înţelepciune, vorbirea despre cunoştinţă, credinţa,
darul tămăduirilor, puterea de a face minuni, deosebirea duhurilor, proorocia,
vorbirea în felurite limbi şi tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12:1-10).
Prezenţa darurilor în Biserica lui Hristos transmit mesajul că:
a. Hristos este viu, s-a înălţat la dreapta Tatălui, a trunat Duhul Sfânt
peste Biserică şi astfel Duhul Sfânt lucrează în Biserică.
b. Biserica este una apostolică. Acolo unde este Duhul Sfânt ca în
Biserica Primară şi darurile Duhului sunt prezente exact ca în Biserca Primară.
Biseica autentică urmăreşte manifestarea darurilor Duhului Sfânt în mijlocul
ei.
c. Biserica are parte de zidire. Scopul darurilor Duhului Sfânt este să
zidească Biserica.
13.
Biserica
Penticostală crede că naşterea din nou şi botezul cu Duhul Sfânt trebuie să
aibe ca rezulat roada Duhului.
Scopul prezenteţi Duhului Sfânt, a
plinătăţii Duhului Sfânt în viaţa copilului lui Dumnezeu este ca acesta,
pocăitul, să umble sub îndrumarea, călăuzirea Duhului în adevărul lui Dumnezeu.
În parcursul creştinului plin de Duhul spre Cer este foarte evidentă Dumnezeu roada
Duhului Sfânt (Galateni 5:22-23).
Roada Duhului Sfânt este rezultatul asemănării creştinului locuit de
Duhul Sfânt cu Hristos.
Planul
lui Dumnezeu înainte de creare lumii, venirea lui Hristos în lume, învăţătura Sa,
moartea şi învierea Sa, înălţarea şi trimiterea Duhului Sfânt peste credincios,
toate acestea au ca scop eliberarea credinciosului de sub puterea păcatului
pentru ca pocăitul fiind plin de Duhul Sfânt să ajungă să aibe caracterul
precum caracterul sfânt al Domnului Isus
Hristos.
14.
Biserica
Penticostală crede în intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu care are ca
rezultat vindecarea bolnavilor, eliberarea demonizaţilor, schimbarea situaţilor
pe care oamenii nu pot să le schimbe.
La fal
cum Dumnezeu, prin Petru şi Ioan, în numele Domnului Isus Hristos l-a vindecat
pe ologul din naştere de la poarta „Frumoasă” a Templui, la fel cum a fost
înviată Dorca sau Eutih, la fel cum de Pavel se atingeau basmale şi erau puse
apoi peste cei bolnavi, la fel Biserica Penticostală a experimentat puterea lui
Dumnezeu de nenumărate ori.
Trebuie
specificat că nu Biserica Penticostală face minunile. Dumnezeu le face în
mijlcul Bisericii Penticostale când voieşte El, unde voieşte El şi prin cine
doreşte El. Biserica Penticostală este conştientă că pentru orice luncrare
toată slava este numai a lui Dumnezeu.
15.
Biserica
Penticostală crede că Biserica este instituţia fondată de Dumnezeu.
Biserica
nu este clădire. Biserica este formată din toţi credincioşi care au acceptat
revelaţia lui Dumnezeu transmisă prin Biblie, care au trăit, trăiesc şi vor
trăi până când Hristos v-a veni pe norii cerului.
16.
Biserica Penticostală crede că
familia este instituţia fondată de Dumnezeu.
Familia
este prima insituţie creată de Dumnezeu şi ea reprezintă unirea între un bărbat
şi o femeie pentru toată viaţa (Genesa cap. 1 şi 2). Biserica Penticostală nu
acceptă divorţul în căsătorie (Marcu 9:6-9).
17.
Biserica Penticostală crede că
fiecare credincios trebuie să dea zeciuială şi dărnicie.
În Noul Testament zeciuiala nu a
fost desfiinţată de Domnul Isus.
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că
voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele
mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea
trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.”
Matei 23:23.
Noi trebuie să fim conştienţi de două
realităţi. Prima: existenţa săracilor. A doua: faptul că avem mai mult decât
avem nevoie. Ceea ce Dumnezeu ne dă în plus ne
dă şi ca să-i ajutăm pe semenii noştrii care sunt în nevoie. Noi trebuie
să strângem comori în ceruri spunea Domnul Isus (Matei 6). Dincolo de acest mare
adevăr credincioşii trebuie să ştie că există cheltuieli cu întreţinerea
caselor de rugăciune, plătirea anumitor slujitori, constuirea altor case de
rugăciue etc. Toate aceste lucrări se fac cu bani, bani pe care-i câştigăm prin
mila lui Dumnezeu.
18.
Biserica
Penticostală crede că datoria credincioşilor este să se supună tuturor
regulilor lăsate de Dumnezeu în Biblie.
Toată Biblia este Cuvântul insuflat al lui
Dumnezeu. Tot ceea ce Dumnezeu a lăsat în Sfânta Scriptură este la fel de
important. De aceea toate regulile trebuie respectate întocmai.
Modestie în îmbrăcăminte. Femeile, măritate
sau nemăritate, când se roagă sau prorocesc să aibe capul acoperit. Bărbaţii să
aibe părul scurt şi să se roage fără să aibe capul acoperit. Femeia să nu predice
în adunare. Copiii să fie binecuvântaţi şi nu botezaţi. Sunt interzise de
Dumnezeu găurile, tăieturile, tatuajele
în piele. De asemenea Biblia interzice purtarea obiectelor de lux.
„Nu iubiţi lumea, nici
lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.
Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti,
pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trec; dar cine face voia lui
Dumnezeu rămâne în veac”.
1
Ioan 2:15-17
19.
Biserica Penticostală consideră
duminica, Ziua Domnului, potrivită pentru a fi ziua de odihnă.
„Unul socoteşte o zi mai
presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie
deplin încredinţat în mintea lui. Cine
face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între
zile, pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă; pentru că
aduce mulţumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă; şi
aduce şi el mulţumiri lui Dumnezeu”.
Romani 14:5-6.
Biserica Penticostală a ales să
socotească ziua întâi a săptămâni, Ziua Învierii Domnului, ca zi de închinare,
zi de odihnă. Biserica Penticostală nu celebrează o zi ci pe Domnul zilei, pe
Isus Hristos. În Ziua Domnului este recomandat ca fiecare credincios să se
dedice Domnului. Să fie o zi deosebtă de toate celelalte zile. Activităţile
cotidiene care nu sunt urgente precum: cumpărăturile, gătitul etc. etc. să fie
lăsate pentru celelalte zile şi toată familia să se apropie de Dumnezeu prin
participarea la partăşia Bisericii, rugăciune şi citirea Bibliei în familie,
vizitarea unor bolnavi etc.
20.
Biserica Penticostală crede că în evenimentele escatologice
prezentate în Biblie.
- Construirea Templului din Ierusalim şi arătarea lui Anticrist – 2 Tesaloniceni
2:1-4.
„Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi
strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi
aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de
vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului
ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni
înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul
fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul
care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este
vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se
drept Dumnezeu.”
- Răpirea Bisericii – 1
Tesaloniceni 4:14-18.
„Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem
şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi
cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor
adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt,
cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi
întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi,
noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca
să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă,
dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte”.
- Necazul cel Mare – Matei 24:21.
„Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de
la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.”
- Venirea Domnului Isus în Slavă – Matei 24:29-30.
„Îndată după acele zile de
necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor
cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile
pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu
putere şi cu o mare slavă”.
- Împărăţia de o mie de ani şi restaurarea pământului – Apocalipsa
20:2-3, Romani 8:20-22.
„El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care
este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a
închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele
neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie
dezlegat pentru puţină vreme.”
„Căci firea a fost
supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea
însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să
aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că, până
în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.”
- Învierea Universală şi Judecata finală – Apocalipsa 20:11-15.
„Apoi am văzut un scaun
de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit
dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare
înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă
o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele
lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat
înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe
morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi
Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a
doua. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost
aruncat în iazul de foc”.
- Cerul nou şi pământul nou - Apoc. 21:1-4.
„Apoi am
văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi
pieriseră şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer de la
Dumnezeu cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru
bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi
zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi
poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge
orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici
tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut»”.
Carlo Ginzburg, Brânza şi viermii, Bucureşti,
Editura Nemira 1997, p. 43.
