- <<Un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus şi I-a zis: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”
- Isus i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?”
- El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”
- „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus; „fă aşa şi vei avea viaţa veşnică.”
- Dar el, care voia să se îndreptăţească, a zis lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?”
- Isus a luat din nou cuvântul şi a zis: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort.
- Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături.
- Un levit trecea şi el prin locul acela şi, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături.
- Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el.
- S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin, apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el.
- A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i-a zis: ‘Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere.’
- Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?”
- „Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns învăţătorul Legii. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis Isus.>> Luca 10:25-37
Am să încerc să explic puţin şi să demonstrez această afirmaţie. Pentru început să vedem dintre toate atitudinile omeneşti, care dintre ele doare cel mai tare?
Cea mai multă suferinţă o aduce pe pământ nepăsarea oamenilor sau indiferenţa. Sunt semeni de-ai noştri cărora nu le pasă de nimeni, indiferenţa lor fiind semnul unui perfect egoism. Alteori, este semnul unui orgoliu infinit, precum poate fi şi manifestarea celei mai pure nesimţiri.
Toate aceste stări şi atitudini provoacă nenumărate supărări şi răni celor din jur, care sunt nevoiţi să suporte consecinţele indiferenţei noastre.
Să ne amintim fiecare, cât de mult am fost răniţi vreodată de indiferenţa celor pe care i-am iubit, nepăsarea celor cu care vreodată am avut relaţii de prietenie sau de care am fost îndrăgostiţi şi care ne-au întors spatele după ce le-am pus inima în palmă.
Nu cred ca este rană mai mare decât această indiferenţă, care poate să pună stăpânire pe un suflet, pe o relaţie, de oricare natură ar fi ea.
Chiar şi în ceea ce priveşte atitudinea noastră faţă de Dumnezeu, nu cred că este durere mai mare pe care să o fi avut Mântuitorul pe Cruce, decât aceea a nepăsării oamenilor faţă de jertfa Sa de pe Cruce. De aceea, la judecata particulară fiecăruia dintre noi ni se vor arăta aceste semne de pe trupul lui Hristos, care sunt semnele nepăsării, ale indiferenţei dusă până la cruzime.
Cea mai pură cruzime este indiferenţa, este una din armele cele mai atroce, care străpung sufletele şi inimile ca şi suliţa care a străpuns coasta lui Iisus, ca şi cuiele care au străpuns mâinile şi picioarele.
Oamenii L-au pironit pe Fiul lui Dumnezeu din nepăsare: n-au vrut să fie îmbrăţişaţi de El şi i-au bătut cuiele în mâini, n-au vrut să Îl mai vadă pe Dumnezeu păşind alături de ei pe pământul lor şi i-au ţintuit picioarele pe lemn. Câtă cruzime a indiferenţei!
Indiferenţa înseamnă un univers al nimicului, în care nimeni nu este bine primit, în care iubirea de aproapele este nicăieri, unde niciunde nu întâlneşti un om căruia să-i pese. Indiferentul este orb şi trăieşte în întuneric deoarece el nu vede chipuri, nu trăieşte în comuniune; este un singuratic.
Indiferenţa se poate manifesta în chip divers pe foarte multe planuri: social, religios, familiar, politic etc. A fi indiferent este tot una cu a trăi într-o stare de nesimţire. Celui stăpânit de indiferenţa nu-i pasa de poporul său, de cine conduce şi cum conduce ţara, nu-i pasă când bat clopotele la Biserică, nu-i pasă când Dumnezeu îi bate la uşă, nu-l doare de aproapele său, rămâne rece la rugăminţile prietenilor, rămâne nemişcat la îndemnurile cele bune ale părinţilor, nu-i este dor de cei dragi, poate să plece fără să se uite în urmă, părăseşte fără remuşcări pe cei care i-au arătat iubire.
Într-un cuvânt, indiferentul nu se vede decât pe sine, nu are ochi pentru ceilalţi, nu ţine cont de nimeni; aş putea spune că, indiferentul, cu adevărat, nu are suflet, nu are inimă, nu are sentimente...
Cred că neputinţa indiferenţilor de a iubi şi de a se ataşa de persoane este o formă patologică de vieţuire incapabilă de convieţuire. Este o stare paranoidă în care se zbate un suflet fără simţire, un suflet mort, cu o inimă care boleşte.
Mulţi părinţi ai Bisericii au zis că iadul este „iubirea refuzată”; acolo sunt oamenii cărora nu le-a păsat de mântuirea lor, care au fost indiferenţi faţă de iubirea lui Dumnezeu, care au fost indiferenţi faţă de iubirea aproapelui, care au fost pur şi simplu, ...indiferenţi...
Pedeapsa lor este aceea că acolo simt şi ei nepăsarea tuturor în modul cel mai acut cu putinţă; acolo eşti singur, părăsit de toţi şi uitat de toţi. Acolo indiferenţii îşi trăiesc într-un mod dureros propria indiferenţă.
De aceea iubirea este şi o mare suferinţă, pentru ca înseamnă să-ţi pese şi de cei indiferenţi, care te rănesc cu nepăsarea lor, dar care vor plăti preţul nepăsării lor, care este tot indiferenţa, însă a celor pe care vor ajunge să-i iubească vreodată, dacă vor izbuti, fără a se împărtăşi de iubirea lor, pe care nu o mai merită...
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu