Duhul Sfânt – energie –
sau păcăliţii care exersează în patru labe, urlă ca şi lupii şi râd cât ţine „energia”
(parte a II-a)
Sunt oameni care „sub puterea Duhului Sfânt” fac ca şi
animalele. Şi dacă se comportă ca şi animalele se manifestă aşa cât îi ţine
„puterea”. Aceşti oameni se raportează la Duhul Sfânt ca la o energie sau ca la
un energizant.
Realitatea este că nu doar cei care fac ca și
animalele se raportează la Duhul Sfânt ca la o energie. Pocăiții penticostali de
multe ori, fără să-și dea seama, se raportează la Duhul Sfânt ca la o energie.
Momenetle de stăruință – în imaginarul nostru – sunt
momente în care efectiv, cred unii ne reîncărcâm bateriile. Limbajul nu e
greşit. Ceea ce este imaginea pe care unii şi-au format-o despre această
reîncărcare. Aceasta (reîncărcarea) este văzută ca fiind acțiunea prin care
este vărsată în noi o substanță. Acestă
substanță cu trecerea timpului se evaporă. Se pierde. Momentele de apatie sunt
văzute ca fiind momente în care energia care ne dădea elan cândva este într-o
cantitate puțină sau deloc.
Am făcut din Duhul Sfânt o energie, un energizant. Mergem
la Biserică ca și cum am merge cu mașina la peco ca să ne umplem de energie.
Stai. Dacă gândești așa oprește-te! Duhul Sfânt nu este o
energie. Duhul Sfânt este Dumnezeu, Ființă Personală care întradevăr vine în
inima cuiva și poate să plece din inima cuiva. Dar starea noastră spirituală
este pe culmi sau în vale nu în funcție de nivelul, cantitatea, dimensiunea
fizică a prezenței Lui în inimile noastre. Ci în funcție de modul în care noi
alegem să-I supunem firea nostră Lui după ce El a intrat în inimă. În funcție
de modul în care noi alegem să fim smeriți și să Îi acceptăm suveranitatea şi
să-I respectăm voia. Cantitatea care ne energizează aici nu este dată de volum
sau de greutate ci de sensibilitatea nostră la călăuzirea lui, de receptivitatea
noastră la modul Lui de a ne îndruma. Pot să fie oameni plini de Duhul Sfânt –
în termenii noștrii gen Anania și Safira
cu siguranță erau că nu cred că trecuseră multe zile de când au fost şi
ei botezaţi cu Duhul Sfânt – dar de fapt ei erau goi în sensul că nu mai
ascultau de călăuzirea Duhului Sfânt.
Probabil că pentru Anania și Safira momentul Cincizecimii
a însemnat starea de culme. Starea în care au atins punctul culminant. Aceast
imaginar este unul fals. Momentul în care cineva primește Duhul Sfânt este
greșit să fie identificat ca fiind starea de culme și este de asemenea greșit
să fie identificat numai cu starea sentimentală, euforică care este atunci
peste acea persoană. Acel moment
înseamnă de fapt momentul în care firea trebuie să fie suspusă cu mult mai
multă putere glasului Persoanei, Îndrumătorului care a intrat în inima aceea în
plinătate.
Botezul
cu Duhul Sfânt nu este un moment de culme ci este momentul de început, acest
moment face parte din „adevărurile începătoare”. De aceea momentul primirii
Duhului Sfânt trebie să fie la începutul vieții de credință. Iar starea fizică
din acele momente, care se va repeta poate diferit dar asemănător la fiecare
reumplere cu Duhul Sfânt, nu trebuie să eclipseze adevărata lucrare a Duhului,
ascultarea noastră de călăuzirea Lui pentru a ne asemăna tot mai mult cu
Hristos. Manifestarea nu trebuie să devină scop pentru că ea este consecinţă,
efect. Manifestarea (rugăcinea tare sau în şoaptă, vorbirea în alte limbi,
sentimentele din acele clipe) sunt efecte ale apropierii noastre de Dumnezeu,
ale pogorârii lui Dumnezeu Duhul Sfânt în inimă. Umplerea are ca și consecințe manifestări „ciudate”
sau nu dar aceste manifestări nu trebuie să umbrească scopul pentru care a
venit Duhul Sfânt acela de-a ne călăuzi, împuternicii, ajuta, de-a ne forma pentru
Dumnezeu
Unii cred că este o energie și că de fiecare dacă la stăruință
se umplu de această energie iar mai apoi se descarcă ca iar la stăruință se se
umple. Nu este așa. Duhul Sfânt este Persoană care în momentele de stăruință
îți face simțită prezența în mod mai deosebit. După stăruință prezența Lui rămâne și cu toate că efectele
prezenței Ei nu mai sunt atât de puternice pentru trup prezența este reală, la
fel de reală, pentru că El este omniprezent. Aerul este la prezent mereu lângă
noi doar că atunci când bate vântul îl simţim mai puternic. Ceea ce ne
derutează pe noi este că dacă nu simţim efectele credem că Duhul Sfânt nu mai
este. El este şi la fel ca atunci când îl simţim puternic efectele prezenţei şi
atunci când nu le simţim noi trebuie să căutăm să-I auzim vocea în permanenţă. El nu este un energizant.
Am văzut pe mulți care făceau ca lupii și câinii. Făceau
așa până oboseau. Atunci se termina energia adică din punctul lor de vedere
Duhul pleca. Dacă ar avea minima lumină de la Duhul Sfânt care este Persoană ar
înțelege că El este prezent nu ca omul să se manifeste. Nu este scopul lui ca
omul să vorbescă în limbi. Scopul Lui este ca omul să fie întărit iar pentru că
pentru aceasta (a fi întărit) sunt necesare rugăciunile în limbi şi de aceea a
ales să lucreze astfel. Dar rugăciunile în alte limbi, această manifestare nu
este un scop în sine. Ea duce la un scop – omul să fie mai aproape de Dumnezeu,
omul să se sfinţească tot mai mult. Şi acum eu întreb care este scopul
lătratului, al urlatului? Este unul clar
pentru cei care se raportează la Duhul Sfânt ca la o energie – certifică
prezenta energiei şi atât. Dar Duhul Sfânt nu este energie ci este Persoană. El
nu se mărgineşte la urlete şi lătrături. Nu acesta e sopul Lui. El nu vrea ca omul
să se manifeste, să facă din manifestări un scop. Ci El urmăreşte ca prin
manifestările Lui omul să fie mai aproape de Dumnezeu.
Greșim dacă considerăm că Duhul Sfânt este o energie. El
este Persoană. În calitate de persoană ne vorbește şi de aceea şi noi vorbim
iar dincolo de acestea El vrea ca acest dialog să ne ridice spre Dumnezeu nu să
ne coboare sub nivelul animalelor. Vrea ca noi să Îi ascultăm glasul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu