Spiritualitate şi cârciumă sau preoți și alcool - Bucureștiul la începutul secolului XIX
În contextul
îmbibat de microbi şi parfum, praf şi trăsuri se află în poziţii dominante doi
poli care încearcă din răsputeri să se depăşească unul pe celălalt astfel încât
fiecare să atragă cât mai mulţi adepţi: biserica şi cârciuma, prin biserică
înţelegând şi acele practici care erau din repertoriul ocultului dar care ca
întotdeauna erau plasate in ograda sacrului.
Constatăm că avem de-a face cu o
societate mult diferită de Apus, credinţă fiind manifestată prin severitate în
comportament, stare de credincioşie dată de
contextul păgân din jurul Principatelor care i-a determinat pe locuitori
la o conservare mai bună.[1]
Astfel că Bucureştiul, "capitala
Ţării Româneşti, este un oraş mare, murdar, aşezat pe un teren plat şi
mocirlos şi care cuprinde optzeci de mii de locuitori, treisute şaizeci şi saşe
de biserici şi treizeci de hanuri mari".[2]
Nu avem nici o îndoială că numărul Bisericilor este exagerat dar această
exagerare aduce în plan imaginea pe care i-au creat-o acestui străin locuitorii
prin spiritualitatea lor de tip răsăritean. Numărul mare de biserici, exagerat,
induce starea de popor foarte religios.
În acest context spiritualul este
foarte frumos redat prin cuvintele:
“Cam două
sute şi zece zile din an sunt sărbători şi ele sunt păzite cu stricteţe de
băştinaşi, cel puţin în privinţa
încetării oricărui fel de muncă. Celor din slujbe publice, deşi nu fac nimic
într-un atât de lung răstimp al anului, li se mai dă, pe deasupra, două
săptămâni de vacanţă de Paşte, precum şi în timpul celor mai călduroase zile de
vară”. [3]
Profanul era acolo.
Și-a făcut loc și a creat o viaţa consumată în vicii şi imoralitate, viaţă
foarte expresiv redată de călător:
“În aceste zile sterpe şi primejdioase de trândăvie, când îndeletnicirea de
căpetenie a boierilor este de a căuta mijlocul de a-şi omorâ timpul în afara
caselor, cei din clasele de jos şi-l petrec cheltuindu-şi lefurile în cârciumi,
unde sunt ţinute femei uşoare în scopul de a atrage un număr cât mai mare de
clienti.”[4]
Aşadar în centrul vieţii primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, în Bucureşti, îşi face
loc, sau poate se păstrează dar că îşi intensifică activitatea spiritualul, nu
neapărat biserica, ci spiritual redat prin imaginea unor credinţe religioase întemeiate pe “superstiţia cea mai
ridicolă”, credinţe manifestate din convingere şi cu “tărie în tot felul de
farmece, în apariţia morţilor, în stafii şi în tot felul de minuni făcute de icoanele sfinţilor
şi prin puterea aghiasmei”, iar în urma spiritualului dar foarte aproape de
acesta este profanul reprezentat de cârciumă şi imoralitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu