VII. Crezul meu! Sfințirea!

     6. Biserica Penticostală crede că omul ca răspuns la harul lui Dumnezeu primit prin credinţă trebuie, ca urmare a pocăinței, să urmeze procesul sfințirii.

         Sunt două adevăruri de subliniat. Primul: Dumnezeu este sfânt! Serafimii în prezenţa sfinţeniei Lui îşi acoperă cu aripile faţa şi picioarele. Al doilea: Omul este fiinţa căzută în păcat. Dumnezeu nu tolerează în prezenţa  Lui păcatul. Omul corupt nu poate să fie primit de Dumnezeu în starea de om cu păcatele neiertate.  Domnul Hristos s-a întrupat, a predicat voia lui Dumnezeu, a purtat la Golgota păcatele omenirii, a murit şi a înviat ca omul care crede în planul lui Dumnezeu, în lucrarea lui Hristos, să poată să fie justificat, considerat neprihănit de Dumnezeu. Omul dacă nu conştientizează că păcatul îi produce repulsie lui Dumnezeu, atât de multă încât Hristos a părăsit gloria ca să moară pentru păcatele omenirii, şi dacă cu părere de rău, omul, nu se rupe de păcat şi nu vine să se prăbuşească înaintea lui Dumnezeu pentru fi iertat, degeaba crede. Credinţa fără pocăinţă și fără procesul sfințirii nu este nici la nivelul credinţei dracilor despre care Scriptura spune că ei, dracii, cred şi se înfioară. Pocăinţa este ruperea totală de lume, de voia personală, de voia Diavolului şi acceptarea voii lui Dumnezeu iar sfințirea este asemănarea omului mântuit cu Dumnezeu în ceea ce privește caracterul.  

„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat  şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie,³ aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.”

                                                                                      Tit 2:11-14

    Sfinţirea este un proces. Omul odată mântuit, poziţionat în mântuire, începe să umble în calea mântuirii, începe sfinţirea ca proces. În acest proces copilul lui Dumnezeu are mai mulţi profesori buni – harul lui Dumnezeu care-l îndeamnă să o rupă cu păcatul, poftele lumeşti trăind după standardele înalte ale lui Dumnezeu, Duhul Sfânt pentru care creştinul trebuie să stăruiască ca să aibă parte de plinătatea lui, Cuvântul lui Dumnezeu care este hrană dar şi etalon etc. Unii se opresc doar la sfinţirea poziţională şi spun că le este de ajuns. Nu se aseamănă cu Dumnezeu. Nu luptă! Aceşti creştini, care sunt tot mai mulţi, coboară standardele sfinţeniei şi vor avea parte de mânia lui Dumnezeu. Biserica Penticostală crede că orice copil al lui Dumnezeu trebuie să urmărească sfinţirea dacă vrea să rămână mântuit şi să-L vadă pe Dumnezeu.