Sărăcie şi durere - Bucureștiul la începutul secolului al XIX-lea
La polul opus boierului, bogăţiei şi
opulenţei se găsea ţăranul caracterizat de sărăcie şi durere.
În Principate, inclusiv în București, clasa socioală a țăranilor
era extrem de asuprită. Țăranii români ocupau poziția de top când vorbim despre durere: “nu
există poate nici un popor care să muncească sub o asuprire mai mare, din cauza
puterii despotice, şi care să fie mai împovărat de biruri şi de dări decât
ţăranii din Ţara Românească şi Moldova; şi nici un popor nu ar îndura nici
jumătate din povara lor, cu aceiaşi răbdare şi resemnare aparentă. [1]
Exploatarea lor îşi găsea ecou în
toate aspectele materiale cu care ei intgrau în contact, astfel că:
“Satele
din toată ţara sunt alcătuite îndeosebi din colibe ţărăneşti, clădite toate în
acelaş fel şi de aceeaşi mărime. Pereţii sunt din lut şi acoperişurile din paie
şi nici unele, nici celelalte nu sunt potrivite pentru a feri pe locuitori de
asprimea iernii. Totuşi atât cât le îngăduie starea timpului, ei ocupă partea
clădită deasupra pământului, dar iarna se retrag în nişte bordeie săpate sub
pământ, unde căldura se păstrează uşor cu ajutorul unui foc mic făcut din gunoi
uscat şi câteva crăci...Bărbaţii, femeile şi copiii din fiecare familie, oricât
de numeroşi ar fi, dorm într-una din aceste locuinţe subterane toţi de-a valma.”[2]
Nu aveau cum să stea în colibre şi să mănânce bucate ca ale boierilor
astfel că “hrana lor obişnuită este alcătuită dintr-un fel de aluat, pe care îl
numesc mămăligă, făcut din mălai, amestecat câteodată cu lapte.[3]
Iar dincolo de bucate, colibă, munca de
dimineaţa până seara la câmp când îndurau “cu nepăsare toate asprimile climei”[4]
echiparea lor vestimentară era pe măsura nivelului lor:
“Piceoarele
lor sunt acoperite cu opinci făcute din piele de capră. Ei poartă un fel de
iţari largi care sunt strânşi la mijloc cu un chimir strâmt de piele...un
pieptar strâmt şi deasupra o bundiţă scurtă de dimie groasă ... iarna mai pun
un cojoc de piele de oaie ... femeile sunt acoperite de la gât până la glezne
cu o rochie lungă dintr-o pânză groasă de bumbac, de culoare deschisă...merg de
obicei desculţe şi îşi acoperă capul cu o basma obişnuită care serveşte mai
degrebă pentru a le strânge părul.”[5]
Dincolo de toată sărăcia lor,
categoria socială numită ţărani ne este prezentată foarte frumos din
perspectiva caracterului, al eticului. Deşi recunoaştem şi doza de subictivism
nu avem cum să nu deducem realitatea care ne este transmisă cu privire la ei.
Astfel că ne sunt prezentaţi ca fiind o categorie nu doar credincioasă,
sinceră, vrednică de toată lauda dar şi una
care prin munca ei ține ţara.[6]
[1] Paul Cernovodeanu, coord, Călători Străini despre Ţările
Române în sec. al XIX-lea, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2004, p. 647.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu