O
definiţie care înceară să reliefeze imaginea acestui împărat şi de la care
pornim în analizarea personajului numit Constantin este dată de cuvintele:
„A reinstaurat
guvernarea absolutistă în Imperiul Roman, aprofundând reformele iniţiate de
predecesorul său, Diocleţian, în domeniile economic, social, politic şi
militar. Transformărite realizate au contribuit la centralizarea şi
consolidarea aparatului de stat. A susţinut creştinismul, emitând în anul 313
d. Hr. edictul de toleranţă de la Milano şi convocând primul conciliu ecumenic
la Niceea în anul 325 d. Hr. Pentru aceste acţiuni a fost canonizat de Biserica
Creştină. Transferând capitala Imperiului la Constantinopol, s-a îngrijit în
permanenţă de întărirea limes-ului dunărean.”[1]
Cu
privire la definiţia citată, dacă este superficială sau nu, ne vom pronunţa
atunci când ca o concluzie a prezentului referat vom sublinia principalele
caracteristici ale suveranului absolut.
Cronologie[2]:
273 d.
Hr. (A.D.) Naşterea lui Constantin la Naissus (27 feb.).
293-305
Constantinus-Cezar, în Apus, în timpul primei Tetrarhii[3],
iar Constantin-tribun în Răsărit.
306
Aclamat ca imperator la York, în
Britannia (25 iulie).
306-311
Împărat al galiilor în timul celei de a doua Tetrarhii.
312
Campania italiană şi „convertirea” la creştinism – îl înfrânge pe Maxentius la
Podul Milvus (28 oct.).
313-314
„Edictul de la Milano” pune capăt persecuţiilor creştinilor, iar Conciliul de
la Arles tranşează schisma donatistă.
315
Decennalia la Roma, Arcul lui Constantin şi construirea basilicilor creştine
(Sf. Petru).
316-324
Augustul la Dunăre şi „războiul rece” religios cu Licinius.
324
Cruciada din răsărit şi triumful creştinismului – înfrângerea lui Licinius la
Chrysopolis (18 sept.).
325
„Edictul cu privire la religie” favorizează creştinismul, iar Conciliul de la
Niceea tranşează controversa ariană.
326 Vicennalia
în Italia; tragedie dinastică – martea lui Crispus şi a Faustei
326-327
Pelerinajul Elenei în Palestina şi construirea bisericilor din Locurile Sfinte
(Sfântul Mormânt şi Naşterea Domnului).
327-330
Campanii în Apus, de-a lungul Rinului şi al Dunării.
330
Consacrarea oraşului Constantinopol (11 mai) – capitală creştină cu palat şi
biserici (Hagia Sofia).
330-336
Campanii finale de-a lungul Dunării şi intervenţia împăratului în disputele
Bisericii, Tricennalia în noua capitală.
337
Moartea lui Constantin la Nicomedia (22 mai): înmormântarea în biserica Sfinţii
Apostoli din Constantinopol.[4]
Contextul istoric pre-Milano
Fiul
lui Constantinus Chlorus şi al Elenei s-a născut la Nish în jurul anului 280[5]
iar de la moartea lui Chlorus este aclamat ca împărat în Britannia – a acceptat
titlul de cezar. Sarcina lui era de-a domina Britannia şi Galliile. [6]
A
acceptat mâna ficei lui Maximian, Fausta devenind astfel aliatul acestuia
împotriva lui Galerius într-o confruntare a patru auguşti: Galerius, Maximian,
Constantin, Maxenţiu şi a cezarului Maximinius Daia. Alinaţa Galerius,
Maximian, Diocleţian-consul îl declară pe Maxenţiu uzurpator dar cu toate
acestea Maximian abdică pentru a doua oară. Constantin este acceptat ca cezar
în Occident iar în 310 asediază Massilia în care era socrul său Maximian care
în acest context îşi curmă viaţa.
S-au
menţinut în lupta pentru puterea supremă: Constantin şi Maxenţiu în Occident,
Licinius şi Maximinus Daia în Orient. Teritoriile dominate de Constantin erau
Galiile, Hispaniile şi Britannia. Dar nu s-a mulţumit numai cu atât şi cu
sprijinul lui Licinius din 310 a promovat legea eredităţii, renunţând pe deplin
la ideologia herculiană, pentru a adopta mistica solară apolliniană „Sol
Inuictus” şi cu scopul câştigării de partea lui pe adepţii, numeroşi de altfel,
mithraismului şi cultului soare. Avea în vedere un imperiu universal.
Fiind
cu privirile mereu spre Roma a constatat lipsa mijloacelor de trai a
cetăţenilor care a determinat o răscoală populară. Efectele răscoalei fiind şi
moartea a circa 6000 de persoane. A urmărit să profite de această situaţie dar
şi de numărul mare de creştini, număr care creştea datorită caracterului
evanghelistic al creştinismului primar.
A
trecut Alpii împreună cu o armată mică dar performantă şi motivată.
Confruntarea decisivă cu Maxenţiu a avut loc la 28 octombrie 312 d. Hr., la
podul Milvus, la nord de Roma, când cu această ocazie armata lui Maxenţiu a
fost zdrobită, Maxenţiu înnecându-se în Tibru - Constantin asumându-şi purpura
imperială.
Deşi
semnul de pe bendierele sale a fost considerat a fi unul cu o conontaţie
creştină, pentru Constantin avea una păgână-magică.
Primit
cu urale la Roma, Constantin a distrus statuile şi a desfiinţat cohortele
pretoriene. Convocând senatul care pe
vremea lui Maxenţiu fusese abandonat a beneficiat din partea acestuia de titlul
de primus Augustus.
După ce
l-a ajutat pe Licinius împotriva lui Maximinus Daia, ajutor care a dus la
victoria acestora de la Campus Ergenus, Imperiul a fost împărţit între
Constantin în Occident şi Licinius în Orient.[7]
Domnia sa a contribuit la o serie de reforme şi inovaţii.
Reformele
În domeniul militar a organizat o nouă încadrare (magistri, comiti,
şefi). Cu precădere a dezvoltat armata de interior, mobilă, comitatul în dauna
forţelor de graniţă – modificări făcute înainte de 325.[8] A
anulat corpul pretorienilor.
În domeniul administraţiei imperiului la nivel central, a revenit la o autentică
monarhie. A adus noutăţi la nivel regional: prefecţii pretoriului au devenit
responsabili ai noilor circumscripţii. Caracterul spionajului a fost extins ca
să poată obţine informaţii spre a fii pregătit de orice situaţie.
După
numele său a numit oraşul care a fost inaugurat la 11 mai 330, oraş care imita
Roma – ocupa şapte dealuri era împărţit în 14 sectoare, poseda un for şi avea
un Senat.
S-a preocupat
de succesiunea lui desmnând trei cezari.[9]
În domeniul religios – acest împărat care a fost adeptul zeului Soare,
apărător al henoteismului lui Apollo[10] a
schimbat baza religioasă a Imperiului.
În
februarie 313 d. Hr., Constantin şi Licinius s-au întâlnit la Mediolanum, sunt
monede şi medalioane care comemorează întâlnirea celor doi auguşti. Pe un
medalion din Hispanii, Constantin apare întruchipat ca reprezentându-l pe zeul
Sol (soare).
Edictul
de la Milano se pare că nu a fost decât o înţelegere între Constantin şi
Licinius din care a rezultat o circulară la iniţiativa lui Constantin a cărui
mamă era filo creştină.
În
primă fază Constantin a promovat toate cultele religioase dându-le libertatea
de practicare a religiei. Apoi prin trei scrisori a scutit clericii de impozite
şi a promovat remunerearea bănească a eclesiastilor (Eus., 10, 5-7). [11]
Aşadar
Constantin a fost un inovator în ce priveşte libertatea deplină a
creştinismului în Imperiu.
Caracterizarea personajului
Era tenace şi curajos, harnic, decis să
salveze, să reformeze şi să consolideze Imperiul dar deşi era un om al
războiului, unii sunt de părere că „nu avea nimic dintr-un teoretician iar
facultăţile sale de conceptualizare se pare că erau foarte limitate. În ciuda
unei lungi ședinţe de explicaţii, pastorii care-l sfătuiau nu au ajuns să-l
facă să înţeleagă diferenţa care separa ortodoxia de arianism.”[12]
S-a deplasat intens în interiorul teritoriilor romane, a combătut fară milă
adversarii interni şi externi. S-a străduit să făurească o nouă dinastie, a
promovat cu pragmatism unele considerente doctrinare.[13]
Este
considerat împreună cu Diocleţian un împărat care a reuşit să repună pe linia
de plutire o corabie care se scufunda.[14]
Caracteristicile
enumerate mai sus sunt unele care sunt
emise de un iubitor al lui Constantin sau de un istoric obiectiv? De la prima
vedere considerăm că prima variantă este potrivită afirmaţiilor amintite mai
sus.
Afirm
acestea deoarece Constantin este prezentat într-o lumină favorabilă şi aproape
că nu intră aici nici măcar o umbră, un fir de negru. Acesta să fie oare Constantin
sau numai acesta? Cu siguranţă nu!
Constantin
este un personaj foarte complex, o alcătuire de întuneric şi
lumină. Se căsătoreşte ca să obţină favoruri, ştie să simtă fluxul
evenimentelor, nemulţumirea care domina la Roma. Este un comandant de armată
iscusit, faptul că nu cu o mare armată a reuşit să obţină purpura imperială,
libertatea pe care a acordat-o tuturor religiilor dar şi altele îl vor
determina pe istoric că spună numai vorbe alese despre Constantin şi să-l
numească „cel Mare”.
Dar nu
numai acesta este Constantin. Din acţiunea pe care o întreprinde împotriva
socrului său – politic una foarte corectă – face dovadă că urmărea cu orice
preţ puterea. Faptul că socrul se
sinucide în Massilia asediată de armata lui Constantin, lasă să se înţeleagă nu
numai abilitatea lui Constantin de comandant ci şi că acesta era un om crud,
fapt evident în uciderea unui fiu şi a soţiei, iar din acest considerent socrul
nu vedea posibilitatea iertări din partea ginerelui său şi a apelat la „un act de curaj” pentru a nu-i
oferi lui Constantin bucuria de a-l ucide.
Dacă în
această interpretare cu privire la caracterul lui Constantin putem să
„înflorim” deoarece privim dintr-o perspectivă umană deci afectată de
subiectivism, cu siguranţă nu avem această tendinţă când afirmăm că el a
legalizat creştinismul numai datorită numărului mare al adepților şi nu
datorită dorinţei lui de-a deveni creştin. A dorit să-i aibă de partea lui şi
pe creştini, care erau numeroşi la Roma. De astfel el nu a tolerat numai
creştinismul, cum se consideră astăzi de către unii, ci aşa cum scrie Eugen Cizek
„libertatea absolută a tuturor cultelor constituia o inovaţie”[15],
a acordat libertate tuturor formelor religioase.
Este
corectă părerea istoricilor, care spun „deşi a apărat şi legiferat creştinismul
nu se ştie dacă a sfârşit prin a înţelege clar ce anume însemna ortodoxia.
Mulţi comentatori se îndoiesc de faptul că a ajuns să înţeleagă limpede acest
lucru. Totuşi, era sfătuit de papa Miltiade şi de Ossius de Cordoba, un bogat
creştin cultivat. Nu s-a botezat decât pe patul de moarte, ceea ce în epocă nu
prezenta un caracter extraordinar, numai că a fost botezat de un pastor arian.”[16]
Marele
Constantin nu a legelizat creştinismul în primă fază – el a acordat libertate
religioasă care garanta că nici un cult religios nu mai putea fi persecutat. El
nu şi-a asumat creştinismul ci a lăsat să se înţeleagă cumva că este de partea
tuturor:
„Este adevărat
că, intrat în Roma, Constantin nu a mers pe Capitoliu. Însă el era adeptul unui
monoteism solar. De altfel, cu prilejul decenaliilor din 315 d. C., când s-au
celebrat 10 ani de la proclamarea lui Constantin ca împărat, pe arcul triumfal,
ridicat la Roma, Constantin apare cu o coroană de raze pe creştet, ca ocrotit
şi reprezentant pe pământ al lui Sol
Inuictus. Inscripţia aceluiaşi arc triumfal nu menţionează nici pe Sol şi nici
pe Dumnezeu, ci numai „divinitatea”, diuinitas” , substanţa divină supremă,
preconizată de neoplatonicieni.”[17]
El s-a
implicat în viaţa Bisericii creştine, fără a fi creştin la fel cum se implica
în viaţa tuturor comunităţilor religioase din Imperiu.[18]
Constantin
voia pace cu orice preţ în Imperiu ca să poată se se ocupă cu eficacitate de
problemele care veneau din exterior. Astfel că a reuşit, lăsând libertate
religiilor, să facă faţă cu mare succes francilor şi alamanilor în 313. Căpeteniile care au fost prinse şi luptărorii
au fost daţi pradă fiarelor în amfiteatrele romane – act contrar eticii
creştine. [19]
A construit
un pod peste Rin ca să poate să facă incursiuni. A pregătit o formă de cruciadă împotriva
perşilor la care urmau să participe şi episcopi.[20]
În
313-314 d. H, a refăcut împreună cu Licinius fortificaţiile Adamclisi. În 315 i-a
respins pe goţii care pătrunseră în imperiu, în 322 a zdrobit pe iazygi
(sarmaţi de vest) care atacaseră Pannonia. În 328 a constuit un pod peste
Dunăre la Sucidava şi a ridicat cetatea Daphne. În 332 d.C. a înfrânt pe goţi
care au pierdut în jur la 100 000 de
oameni.[21]
Toate
aceste acţiuni ale lui Constantin lasă să se înţeleagă că urmărea consolidarea
şi extinderea Imperiului iar pentru împlinirea acestui scop a întreprins o
serie de reforme şi ivovaţii interne.
Politica
dusă de Licinius în calitate de păgân convins împotriva creştinilor din Orient,
restricţiile pe care le-a impus creştinilor începând cu accesul la curtea
imperianlă, comandamente militare şi administraţia centrală, tolerând acţiuni de
pedepsire împotriva urmașilor lui Hristos, interzicând întrunirile sinoadelor
Bisericii şi scoţând în afara oraşelor posibilitatea de-a celebra creştinismul[22],
probabil au contribuit la migrarea unui mare număr de creştini din Orient spre
Occident şi odată cu această migrare, deşi nu avem statistici demografiece,
numărul creştinilor din Occident a devenit consistent – majoritar dacă ţinem
cont şi că în cei peste 10 ani de libertate creştinismul s-a răspândit şi a
luat amploare.
Privind
spre acestă situaţie „sfântul” Constantin care a ştiut mereu să profite de
starea evenimentelor a lansat o nouă campanie împotriva lui Licinius care a dus
la un război. Războiul a fost câştigat de Constantin care în primă fază i-a
cruţat pe Licinius şi Martianus dar pe urmă i-a executat.[23]
Începând
cu acest moment Constantin este suveran unic al Imperiului. Face din acestă
calitate acţiuni favorabile creştinismului. Pretutindeni a desemnat creştini în
funcţiile înalte, funcţionarilor păgâni li s-a interzis să mai sacrifice zeilor
dar puteau să-şi practice religia cu mai multă moderaţie, a intervenit în
gestionarea problemelor Bisericii scindată de problema arianismului.
Cu
siguranţă că după victoria împotriva lui Licinius ceva în mentalitatea lui
Constantin cu privire la creştinism s-a schimbat apropiindu-se şi mai mult de
acest curent dar nu putem crede că apropierea de creştinism s-a datorat
înţelegerii dogmei ci tot din considerente politice, spunem acestea deoarece el
nu a fost botezat decât în ultimele momente ale vieţii sale, iar acest act a
fost săvârşit de către un eretic, un preot arian.
Astfel
că şi construirea Constantinopolului de către Constantin poate fi privită tot o
acţiune politică filocreştină care împreună alte acţiuni a dus la lansarea
procesului de creştinare a Imperiului
deşi Constantin nu a intenţionat numai acest fapt ci şi acela de a-şi
crea o capitală potrivit voinţei lui, asemeni Romei dar diferită în acelaş timp
– care era favorabilă creşninismului dar nu creştină.
Concluzii
„Sfântul” Constantin nu este aşa de sfânt pe cât a
fost de avid de putere. Este adevărat că a reinstaurat guvernarea absolutistă
şi a reformat domeniul economic, social, politic şi militar că a susţinut
creştinismul – toate aceste aspecte punctate cu privire la imaginea lui
Constantin sunt corecte dar nu sunt numai acestea. Lista poate continua cu
menţionările că a fost un adevărat om politic ştiind să atragă de partea lui
cea mai unită categorie din Imperiu pe care avea s-o „scindeze” fără voia lui
prin construirea Constatinopolului.
Dar dincolo de acestea activităţi generale care lasă
impresia chiar de „împărat umanist” Constatin a fost omul crud care a recurs
imediat la uciderea oricărei persoane care nu intra în tiparele lui neţinând
cont de morala creştină, de legătura de sănge sau de ajutorul oferit de către
cel pe care urma să-l ucidă.
Astfel că acest „sfânt”, Constantin – care reprezintă o
imagine a purităţii pentru mulți cu toate că nu este, a avut potrivit
lui Eusebiu din Nicomedia
revelaţii[1], de la care păstrăm în mod greșit crucea ca simbol al
creştinismului – moral, nu a fost diferit de alţi suverani romani prin
cruzime, viclenie, mândrie însă inovaţiile, reformele ne determină să
fim conștienți că el prin complexitatea caracteristicilor sale a
determinat încă 1700 de ani de existenţă a impactului roman în
mentalitatea, societatea, politica internaţională şi inclusiv în
biserică.
[1] ***Dicţionar
de Istorie, Chişinău, Editura Civitas, 2007, p. 116.
[2] Deşi nu este exprimată în tremeni fideli – pentru
a avea imaginea de ansamblu asupra activităţii împăratului Constantin am ales să
o redăm.
[3] Sistem politic
potrivit căruia administrarea Imperiului Roman era împărțită în patru părți, cu patru conducători.
[4] Charles Matson Odahl, Constantin şi Imperiul Creştin, Bucureşti, Editura All, 2006, p.
15.
[5] Ibidem.
[6] Eugen Cizek, Istoria
Romei, Bucureşti, Editura Paideia, 2002, p. 529.
[7] Eugen Cizek, op.
cit., p. 529.
[8] Charles Matson Odahl, op. cit., p. 400.
[9] Ibid.,
401
[10] Ibidem..
[11] Eugen Cizek, op.
cit., p. 532.
[12] Charles Matson Odahl, op. cit., p. 399.
[13] Eugen Cizek, op.
cit., pp. 530-531.
[14] Philip Matyszak, Duşmanii Romei de la Hanibal la Attila, Bucureşti, Editura All,
2008, p. 213.
[15] Eugen Cizek, op.
cit., p. 532.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Ibid., p.
533.
[19] Eugen Cizek, op.
cit., p. 533.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem..
[22] Ibidem.
[23] Ibidem.
[24] Adam, Hart-Davis, Istoria, Bucureşti, Editura Rao, 2007, p.149.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu