Fecale, noroi, praf, epidemii dar şi pitoresc
“La
Bucureşti, sub podinele de lemn, cărora băştinaşii le dau numele mai potrivt de
“poduri”, sunt nişte canale mari, unde se scurg murdăriile caselor şi care sunt
menite să le ducă în râul Dâmboviţa ce trece prin oraş. Abia îşi dau oarecare
osteneală pentru ca să ţină deschise diferitele canele şi acumularea murdăriei
opreşte adeseori scurgerea ei; câteodată canalele rămân în această stare în
anotimpul călduros producând mirosurile cele mai vătămătoare şi producând febre
de natură infecţioasă şi malignă, boli la care cei mai mulţi locuitori sunt predispuşi
numai din cauza aşezării oraşului.”[1]
Imaginea societăţii este prezentată cu mai mult obiectivism am spune noi
deoarece ne este redată de către un personaj care nu făcea parte dintre români. Obiectivismul nu este total deoarece se poate
înţelege şi dorinţa celui care descrie de a denigra spre a ridica în slăvi patria lui, oricum, imaginea prezentată
de el este una în care coexistă mizeria şi putoarea, microbii şi moartea
împreună cu oamenii, oameni care par mai degrabă mişte animale învăţate să
suporte starea în care se află şi care nu iau atitudine împotriva nivelului
dezastruos în care se află.
Imaginea dezolantă a Bucureștiului este redată de un alt călător străin. Acesta continuă spunând că oraşul cu toate
că are şi case frumoase, dacă este privit în întregime este un oraş rău
construit care are în componenţa lui multe colibe, autotul spune sărăcăcioase
dar nu cred că putem să ne imaginăm o colibă de lux, care întregesc şi
desărârşesc statutul de oraş dezastru.
Călătorul vede efortul depus pentru o viață mai bună şi un oraş curat ca fiind foarte mare
dar vede acest efort ca nevând nici un folos. Această imagine între încercare
şi eşec, străduinţă şi neputinţă îşi
găseşte finalitatea într-o societate scufundată în noroi şi înnecată de praf,
formată din indivizi care prin modul în care se comportă dovedesc faptul că iubesc
această stare. Această imagine călătorul o redă foarte frumos prin cuvintele:
“Cu toate cheltuielile atât de mari ce se fac pentru a fi podite uliţele
principale, cei care marg pe jos au totuşi prea puţin folos. Întrucât pe lături
nu sunt canale de scurgere, nici trotuare, iar ieşirile de tot felul ale
caselor îngustează drumul, ei trebuie pe ploaie, să se bălăcească prin noroiul
gros care, adunat de pe uliţele lăturalnice nepodite, pe unde nici nu poţi străbate
cu piciorul, mai este sporit şi de mulţimea de trăsuri ce îl târâie pe roţi –
astfel că pietonii mai sunt împroşcaţi de-a binelea de trăsuri... În curând
însă acel noroi se prefece în colb care, răscolit, se ridică în nori groşi.
S-ar crede ă aceasta ar trebui să împiedice mai ales pe doamne a se plimba pe
uliţe, dar nu este deloc aşa. Căci duminicile şi sărbătorile, ele se plimbă ore
întregi pe uliţa mare în trăsuri, mergând în sus şi în jos până ce roşul şi
albul sulemenitelor, întipărit de când în când cu colir natural, nu este
acoperit de praf cu un colorit puţin provocator, până ce praful nu împrumută
aceleaşi colorit, iar buclele de păr nu sunt prăfuite cu o pulbere gălbuie
care, oricum nu răspândeşte un miros de mahala.”[2]
Cu siguranţă nu totul este negru mai trebuie să fie şi puţin roz. Aşa că dincolo
de tot ceea ce este mizer şi urât, în Principate, sunt şi multe aspecte
deosebit de frumoase.
Astfel că un secretar în serviciul
lui Ioan Vodă Caragea, înţelegem ca fiind un scriitor foarte subiectiv deoarece
scrierea avea să o dedice angajatorului său, dar dincolo de exagerări cu
siguranţă că putem vedea şi părţile frumoase ale Bucureştilor şi Principatelor,
descrie capitala munteană ca având livezi înflorite, salcâmi albi deasupra
podurilor, case frumoase boiereşti cu porţi puternice şi curţi largi care pe
lângă altele au chiar sere în care cresc plante rare.[3]
Continuă într-un aer de admiraţie
spunând că podurile sunt întreţinute bine aproape tot timpul, sunt trei băi
turceşti în București dar şi cafenele europene. Ne este prezentat un Bucureşti
cu o societate educată care petrece prin grădini, pe lângă mitropolie dar
continuă prezentând şi faţa lui neagră, deşi o prezintă deloc accentuat,
imagine neagră redată de mahanagii prezenţi în societate.
Cert este că prin demersul său
urmăreşte să critice pe cei care au răspândit în lume o imagine întunecată a
oraşului şi implicit a ţării oferind argumente prin care dovedeşte contrariul.[4]
Semnificativ este că Principatele în această epocă sunt compuse din două
extreme. O extremă care este redată
de zbucium datorat epidemiilor,
ciumă şi holerei[5] dar şi una în care
plimbările, florile şi luxul completează imaginea îmbâxită de mizerie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu